Nebunia a luat sfîrşit

Euro 2008 reprezintă pentru elveţienii din Zurich un eveniment care nu-i interesează şi pe care nici nu-l prea înţeleg Cum ultimul meci de la Zurich, Franţa – Italia, s-a jucat miercurea trecută, oraşul de pe malul Limmatului şi sateliţii lui, […]

Euro 2008 reprezintă pentru elveţienii din Zurich un eveniment care nu-i interesează şi pe care nici nu-l prea înţeleg
Cum ultimul meci de la Zurich, Franţa – Italia, s-a jucat miercurea trecută, oraşul de pe malul Limmatului şi sateliţii lui, între care şi Geroldswil, unde am tras, s-au reîntors la atmosfera obişnuită. Ticsite de suporterii sosiţi cu zecile de mii de pe întreg continentul, o grămadă dintre ei români, autobuzele circulă iar cu cîte 5-6 călători, iar străzile sînt mai degrabă pustii. Localnicii se bucură, sau măcar nu regretă, că au scăpat de o nebunie pe care n-au dorit-o şi nici n-au înţeles-o. Adevărat, mulţi şi-au pus drapele la maşini, ale Elveţiei ori ale lui Euro, dar nu s-au arătat prea interesaţi de fotbal. Dimpotrivă, forfota din jurul CE i-a deranjat deoarece i-a scos din ritmul de fiecare zi. Unul tihnit, fără grabă şi fără tensiune, propriu unor oameni nestresaţi şi, în consecinţă, pregătiţi să trăiască o sută de ani. De altfel, în paranteză fie spus, speranţa de viaţă se ridică aici la 81,7 ani, faţă de 72,5 la noi.

Acum, că tumultul s-a stins, mă uit în jur şi nu-mi vine să cred, principalele îndeletniciri ale elveţienilor par să fie plimbatul cîinilor, statul la şuetă, mersul la cumpărături şi privitul în zare. Duminică, a avut loc la Geroldswil, chiar în restaurantul în care mănînc uneori, o nuntă, s-au căsătorit Daniella şi Alberto. Am observat pe geam o pereche de tineri, cu un buldog cît un viţel în lesă, îndreptîndu-se agale către Costa d’Oro, numele localului. De zgarda cîinelui, vă jur, era prinsă o cocardă, pasămite era şi el invitat la nuntă! Să nu vă imaginaţi însă că elveţienii nu lucrează. Ba da şi încă serios. Dar au lăsat muncile mai grele, de cîrcă, în seama străinilor, a sîrbilor şi a slovacilor cu precădere, mai nou şi a nord-africanilor, majoritatea tunisieni. Deşi îi tratează cu respect, îi plătesc cu zgîrcenie şi le acordă foarte rar cetăţenie. În rest, se laudă că nu ţin la bani, că-i aruncă pe fereastră. După care, ca şi cînd ar fi făcut o glumă pe care n-ai sesizat-o, precizează cu glas solemn „pe fereastră, dar din afară înăuntru!”.

N-are legătură cu fotbalul, dar îngăduiţi-mi să vă relatez ce-am păţit cu maşina. Zgîriasem niţel aripa dreaptă, aşa că m-am adresat unui service. Mai exact, unui garaj, căci în Ţara Cantoanelor nu există noţiunea de service. Patronul, Horst Klein, a studiat atent actele mele, inclusiv acreditarea de la Euro, apoi m-a poftit la o cafea. Auzise despre Hagi, nu însă şi despre Mutu. După vreo jumătate de oră, a mers să constate avaria, care s-ar fi reparat la Bucureşti în maximum o oră. Îmbrăcat într-o salopetă cu care te-ai fi plimbat liniştit pe Calea Victoriei, strălucitor de curată, Herr Klein a ocolit Fordul Mondeo de cîteva ori şi-a început să clatine din cap. Cît nu pricep nemţeşte, am dedus că zice „treabă complicată, treabă complicată!”. Simţind că-mi pierd răbdarea, a chemat în ajutor un mecanic, ori poate un tinichigiu, s-au consultat îndelung şi au decis: „Maşina va fi gata peste 3 zile!”. Şocat, numai că n-am ţipat, căutînd să-i conving că e un fleac, că într-un ceas, două ar putea rezolva totul. Zadarnic, mi-au zîmbit, dar nu şi-au schimbat părerea. Aşa că, fiind marţi, a rămas pe vineri.

Vineri, Herr Klein învăţase lecţia şi, pînă să-mi restituie cheile, mi-a vorbit cînd despre Chivu, cînd despre Mutu, la sfîrşit şi despre Steaua. Nu ştiu cine-l învăţase şi cînd, dar de-acum avea opinii, se şi contrazicea. Înainte să plec, l-am întrebat cum e cu Euro. „Ai noştri au încasat-o şi nici ai voştri n-au strălucit, vor cîştiga ruşii!”, a zis. V-aţi uitat la vreun meci? „Nu, nici eu, nici ai mei, nici cunoscuţii, de ce să te preocupe o chestie care n-aduce bani?!”. Cam asta-i Elveţia, ţara în care chiar merită să stai, cu condiţia să nu iubeşti fotbalul.