Personajul Felipao

Nu puţini sînt cei care consideră că, o dată cu plecarea lui Scolari, „naţionala” Portugaliei va cădea în anonimat

Tradiţionala ambiţie germană şi erorile suedezului Frojdfeldt, care nu l-a eliminat pe fundaşul Friedrich, dar i-a validat lui Ballack un gol […]

Nu puţini sînt cei care consideră că, o dată cu plecarea lui Scolari, „naţionala” Portugaliei va cădea în anonimat

Tradiţionala ambiţie germană şi erorile suedezului Frojdfeldt, care nu l-a eliminat pe fundaşul Friedrich, dar i-a validat lui Ballack un gol din fault, le-au venit de hac portughezilor. Şi aşa, amestecînd lacrimile de necaz cu picăturile ploii prăvălite peste Basel, au părăsit Euro 2008 băieţii lui Luiz Felipe Scolari, socotit printre favoriţii competiţiei. Deşi nemţii, hotărîţi şi cinici, au dominat net prima repriză, tehnicianul învinşilor n-a acceptat eşecul. L-a pus numai şi numai pe seama arbitrilor, apoi s-a retras în vestiar şi, afirmă martorii oculari, a plîns minute în şir. Astfel a luat sfîrşit, la capătul a 5 ani şi jumătate, sejurul lusitan al unuia dintre cei mai apreciaţi antrenori contemporani, numit recent de France Football „părintele victoriei”. Acesta a semnat deja cu Chelsea şi va merge la Londra, unde îl va reîntîlni, ironia destinului, şi pe cel care i-a dat joi seara lovitura de graţie, pe Ballack.

Născut pe 9 noiembrie 1948 în statul brazilian Rio Grande do Sul, Scolari deţine şi cetăţenia italiană, primită după ce a descoperit că străbunicii lui au emigrat în secolul trecut dintr-un sat de lîngă Verona. Nu s-a lăudat niciodată cu originea lui peninsulară, dar italienii, dornici să aibă cît mai multe celebrităţi, au făcut-o şi o fac. În rest, FF n-a exagerat declarîndu-l pe acest personaj tobă de fotbal şi charismatic, care seamănă izbitor cu actorul american Gene Hackman, minus mustaţa, „le pere de la victoire”. Aidoma tatălui său, şi Luiz Felipe a fost fotbalist profesionist, însă fără cine ştie ce răsunet. Aşezîndu-se pe banca tehnică, se va răzbuna însă din plin şi va aduna un munte de trofee. Titlul suprem cu Selecao în 2002, Copa Libertadores cu Gremio Porto Alegre în 1995 şi cu Palmeiras în 1999, Cupa Cupelor Americii de Sud cu Gremio în 1996, o dată campionatul şi de 3 ori Cupa Braziliei etc., dar şi, în 1990, Cupa Golfului cu formaţia kuweitiană Al Qadisiya. I-a plăcut să umble după glorie şi, fireşte, după bani, din care motiv a circulat precum un globe-trotter. Din Brazilia tocmai în Japonia, cu repetate escale în lumea arabă, azi în Kuweit şi mîine în Emirate, mereu pe drum şi adesea învingător. Dacă în 26 de ani a antrenat 3 „naţionale” (în ordine cronologică, Kuweit, Brazilia, Portugalia) şi 17 echipe de club, Scolari s-a dovedit în schimb un familist convins. Gura tîrgului vorbeşte că, însurat în 1973 cu Olga Pasinato, cunoscută pe cînd ea studia biologia, iar el juca şi lucra într-o benzinărie, a ieşit rareori din cuvîntul soţiei. Sau n-a ieşit deloc. Destui susţin că Olga, devenită între timp o pictoriţă renumită, e cea care l-a determinat să-l convoace pe foarte tînărul Kaka în lotul Braziliei pentru Mondialele de aur din 2002.

Mulţi comentatori se tem că plecarea lui Felipao va atrage prăbuşirea selecţionatei portugheze, pe care, bonom şi diplomat, acesta a reuşit s-o pună în valoare ca nimeni altul. Convins că „vremea jocului frumos a apus, aparţine unei epoci trecute, acum important e să marchezi şi să cîştigi”, Scolari a găsit reţeta succesului. Datorită ei, a transformat 11 fotbalişti talentaţi, dar egoişti şi capricioşi, într-un grup unit şi harnic. Pe care l-a scos din anonimat, urcîndu-l pînă în finala CE 2004 şi în semifinala CM 2006. Poate că scepticii au dreptate ori poate că n-au, ne vom lămuri curînd. Cert e însă că aventura londoneză a „părintelui victoriei” merită urmărită atent. Cu maxim interes.