N-au murit frumos!

Adevărat, „tricolorii” au făcut un Euro onorabil, numai că, din păcate, au dezamăgit chiar în meciul decisiv Mutu a avut dreptate cînd a declarat că „am ieşit onorabil”. De acord, cotaţi cu cea mai mică şansă, chiar iluzorie, într-o companie […]

Adevărat, „tricolorii” au făcut un Euro onorabil, numai că, din păcate, au dezamăgit chiar în meciul decisiv
Mutu a avut dreptate cînd a declarat că „am ieşit onorabil”. De acord, cotaţi cu cea mai mică şansă, chiar iluzorie, într-o companie selectă, elevii lui Piţurcă au terminat la egalitate cu campionii şi cu vicecampionii mondiali, ba şi înaintea ultimilor în clasamentul grupei. Pentru că nu s-au făcut de rîs, lăsînd aici o impresie net mai bună decît polonezii sau grecii, selecţionerul şi jucătorii lui merită lăudaţi. Am mai scris-o şi nu-mi iau cuvintele înapoi. Pînă la un punct, „tricolorii” şi-au îndeplinit misiunea. Atît că n-am aşteptat de la ei doar o comportare onorabilă. Deoarece dăduseră senzaţia că pot mai mult, am sperat mai mult. Am rămas însă cu speranţele. S-au mulţumit cu puţin şi, cum se întîmplă de regulă, cu puţin s-au ales.

Dureros e că au clacat exact în partida decisivă. Deşi olandezii au folosit garnitura secundă, corect, alcătuită însă din fotbalişti cu ştaif, iar în prima jumătate de oră i-au invitat pe băieţii noştri să atace, aceştia au dezamăgit. Au părut împovăraţi de miză, obosiţi şi sfioşi, apatici şi temători. Degeaba s-a străduit galeria, inclusiv explodînd într-un tulburător „Deşteaptă-te, române!”, să-i scoată din amorţeală şi zadarnic s-a agitat Piţurcă pe bancă, jucătorii nu s-au trezit. Cu excepţia excelentului Lobonţ şi, parţial, a lui Ghionea, a lui Raţ şi a lui Codrea, toţi ceilalţi au evoluat slab, neconvingător. Avîndu-l pe Rădoi, mai dîrz, mai agresiv, poate că linia mediană s-ar fi înviorat şi nu le-ar fi permis batavilor să obţină o posesie a balonului zdrobitoare. Atenţie, de 62 la sută în general şi de 67 la sută pînă la pauză! Aşa însă, mijlocul a pierdut lupta şi, o dată cu ea, meciul. Nicoliţă limitat, Cociş împrăştiat, Chivu la alibi şi Codrea singur n-au izbutit să ţină nici ritmul, nici pasul. Întrucît Mutu n-a contat, el constituind marea decepţie a turneului final (voi referi asupra subiectului), iar M. Niculae n-a justificat titularizarea, echipa a fost o pradă uşoară. În loc să forţeze, căci victoria era unica variantă de calificare, s-a complăcut într-o expectativă fără orizont şi fără eficienţă. Pur şi simplu, neputincioasă. E drept, spre sfîrşit, introducîndu-i pe D. Niculae, pe Dică şi pe Fl. Petre, Piţurcă a hotărît să rişte. S-a dovedit însă prea tîrziu. Zarurile fuseseră aruncate şi calificarea ratată.

Mîhnirea care ne încearcă e greu de stăpînit mai ales din pricină că, lipsiţi de curaj şi de vînă, „tricolorii” n-au murit frumos. Eşecul n-ar fi deranjat atît de tare dacă ei ar fi pierdut dăruindu-se, zbătîndu-se, sacrificîndu-se. În măsura în care am fi văzut că vor, dar nu pot, i-am fi înţeles mai uşor. Aşa însă, datele problemei se schimbă.

 Surprinzător, nu s-au ridicat nici măcar la înălţimea suporterilor, care şi-au făcut treaba mai bine decît jucătorii. De pildă, am întîlnit aici, printre miile de români veniţi să-şi susţină favoriţii, doi tineri din Atlanta, Georgia, Statele Unite, pe constănţeanul George Buzică şi pe bucureşteanul Cristian Parfene, stabiliţi de cîţiva ani dincolo de Ocean. Tocmai pentru că au cheltuit o groază de bani şi au renunţat la concedii, aceştia au părăsit Berna necăjiţi, cu inimile frînte. Cu precădere lor, celor ce-au străbătut lumea ca să-i încurajeze, componenţii „naţionalei” noastre trebuiau să le arate mai mult respect. Din păcate, marţi, le-au rămas datori.