Dreptul la speranţă

De reţinut şi de lăudat e că i-am luat un punct vicecampioanei lumii. Persistă însă întrebarea dacă n-ar fi trebuit să ne propunem mai mult. Deoarece Franţa e vicecampioana lumii şi meciul cu ea era primul de la Euro, Piţurcă […]

De reţinut şi de lăudat e că i-am luat un punct vicecampioanei lumii. Persistă însă întrebarea dacă n-ar fi trebuit să ne propunem mai mult.

Deoarece Franţa e vicecampioana lumii şi meciul cu ea era primul de la Euro, Piţurcă l-a abordat cu precauţie, ţintind un egal. I-a ieşit, de aceea acest 0-0 şi trebuie elogiat. În ideea că, pe lîngă valoarea lui matematică, el le-a consolidat moralul „tricolorilor” şi le-a sporit încrederea în capacităţile proprii. Ca atare, selecţionerul şi băieţii lui merită, cum zic francezii, chapeau bas. Piţurcă a ştiut ce să ceară, iar jucătorii au ştiut ce să dea, reuşind astfel, vigilenţi şi harnici, să ţină în şah un partener cu o carte de vizită infinit mai bogată.

Aşa s-a făcut că, în ciuda posesiei superioare a balonului, 55 la sută, Les bleus şi-au creat doar două jumătăţi de ocazie, la „capul” lui Anelka şi la pătrunderea lui Benzema. Atît, adică foarte puţin în raport cu pretenţiile unei formaţii pe care, conform statisticii publicate de l’Equipe înaintea startului CE, un francez din trei o vedea cucerind titlul continental! Practic, ea a fost împiedicată să se desfăşoare de o echipă română mobilizată şi pragmatică. Blocîndu-se ermetic, cu o notă în plus pentru fundaşii laterali, mai ales pentru Raţ, care l-a redus la tăcere pe atît de lăudatul Ribery, nu s-a lăsat niciodată descoperită. Cum şi componenţii liniei mediane au închis bine, Chivu prin fineţe, Rădoi şi Cociş, apoi Codrea, prin elan, adversarii au bătut la o uşă zăvorîtă. Nu strică să recunoaştem însă că Franţa de luni a părut umbra celei din epoca luminată de harul lui Zidane. Implicit, şi să-i dăm dreptate lui Guy Roux, veteranul antrenorilor din Hexagon, cînd declara recent, abia strunindu-şi pesimismul, că „Domenech a convocat exagerat de mulţi jucători prea bătrîni şi exagerat de mulţi prea tineri. Există riscul să plătească pentru lipsa unei generaţii intermediare”.

Dacă remiza albă de pe Letzigrund ne-a satisfăcut, ba pe unii, între care şi pe Piţurcă, i-a încîntat, prestaţia garniturii noastre a lăsat de dorit de la mijloc în sus. Dovadă că „tricolorii” n-au tras în 90 de minute nici un şut pe spaţiul porţii lui Coupet. Nici măcar unul! S-au apărat straşnic, dar n-au contat deloc în atac, unde D. Niculae, izolat, n-avea cum să se descurce de unul singur. Şi, logic, nici nu s-a descurcat. Cu sarcini preponderent defensive, de care s-a achitat conştiincios, Nicoliţă nu l-a ajutat suficient. Surprinzător, nu l-a susţinut nici Mutu, din păcate, aflat într-o zi slabă. Să nădăjduim însă, deşi vom mai vorbi despre asta, că Briliantul îşi va reveni repede şi va oferi întreaga măsură a talentului său în partida cu Squadra Azzurra, de-acum una, după stupefiantul Olanda – Italia 3-0, una de quitte ou double.

Rezumînd, Piţurcă a obţinut ce şi-a propus. A pregătit minuţios meciul şi l-a organizat la fel. Întrebarea e însă dacă nu cumva, constatînd că trupa lui Domenech nu-i tăvălugul de care ne-am temut toţi, s-ar fi cuvenit să îndrăznească mai mult? Unii afirmă că da, alţii că nu, părerea mea e că da. Repet ce-am scris imediat după partidă: cu ceva mai mult curaj, băieţii noştri puteau forţa victoria, căci francezii de la Zurich, moi şi osteniţi, chiar erau de învins. Am pierdut un prilej rar, dar i-am luat un punct vicecampioanei mondiale şi acesta e aspectul cel mai important, fără să cîştigăm meciul, ne-am cîştigat dreptul să sperăm la calificarea din grupă. Nu-i puţin lucru, dimpotrivă.