Wagner şi Deaconu

Aţi aflat din Gazetă, dar şi din alte ziare, că pe un stadion din Germania s-a petrecut sîmbătă un incident similar celui consemnat cu doar două zile mai devreme în Giuleşti. În minutul 58 al partidei de Bundesliga dintre Duisburg […]

Aţi aflat din Gazetă, dar şi din alte ziare, că pe un stadion din Germania s-a petrecut sîmbătă un incident similar celui consemnat cu doar două zile mai devreme în Giuleşti. În minutul 58 al partidei de Bundesliga dintre Duisburg şi Hannover, arbitrul Lutz Wagner a fost lovit, ca şi Alexandru Deaconu la Rapid-Steaua, de o brichetă aruncată din tribună. Numai că, deşi a păţit-o mai rău decît colegul său român, primind îngrijiri medicale şi fiindu-i bandajată arcada stîngă, rănită, neamţul nu s-a grăbit să oprească întîlnirea. Spre deosebire de Deaconu, a lăsat-o să curgă, iar aceasta a luat sfîrşit, după încheierea timpului regulamentar, la egalitate, 1-1. Legat de întîmplarea din Giuleşti, prezent la Recursul Etapei, pe Antena 2, nici Gică Popescu nu i-a ţinut partea lui Alexandru Deaconu. Ex-căpitanul “naţionalei” noastre şi al celebrei Barça a catalogat atitudinea acestuia ca greşită. “S-a pripit”, a afirmat Popescu, adăugînd că “Deaconu trebuia să nu bage în seamă că s-a azvîrlit cu încă o brichetă. Cu atît mai mult cu cît putea să continue meciul, era dator s-o facă”.

Personal, chiar nu simt o plăcere să reiau subiectul. Exprimînd aceeaşi opinie ca şi Gică Popescu, dar înaintea fostului reputat internaţional, am devenit imediat, cu precădere pe blog, ţinta numeroşilor suporteri roş-albaştri. Care m-au acuzat c-aş fi avocatul huliganilor şi duşman al Stelei, că m-am vîndut CFR-ului şi aşa mai departe, cunoaşteţi refrenul. Revin însă asupra reacţiei lui Deaconu dintr-un motiv foarte simplu. Deoarece consider că Wagner i-a servit o lecţie, dovedindu-i că unui arbitru cu pretenţii nu-i e permis să-şi piardă luciditatea şi, cu atît mai puţin, controlul. Să se înfurie, cum înclin să cred, asemenea altora, că a acţionat Deaconu. Sub imperiul nervilor.

Fotbalul se conduce, ştim toţi, după legi scrise, dar şi nescrise. Deaconu le-a respectat pe primele, în sensul că a avut acoperire regulamentară. Cînd vine însă vorba despre legile nescrise, lucrurile se complică, fie şi în ideea că există anumite meciuri, cele cheie, cu miză, pe care un arbitru nu trebuie să le oprească decît în cazuri excepţionale, de forţă majoră. Întrucît, în ciuda obiectelor căzute pe gazon, Rapid – Steaua nu s-a înscris în categoria respectivă, rămîn la părerea că Deaconu era obligat să cîntărească mai bine situaţia, matur, responsabil, nu să se repeadă. Implicit, era obligat să realizeze că îşi asumă riscul de a influenţa, cu sau fără intenţie, lupta pentru titlu. De a o muta de pe teren într-un birou, căci urmează, se îndoieşte cineva?, ca Stelei să i se atribuie mîine victoria la masa verde. Din păcate, n-a făcut-o.

Altfel zis, încercînd să demonstreze că e puternic, Alexandru Deaconu a reuşit să demonstreze doar că e slab. Pentru că, dacă n-ar fi fost slab, ar fi dus şi el, asemenea lui Wagner, partida pînă la capăt.