Două întrebări

Am să mă refer la două întîmplări şi, plecînd de la ele, am să îndrăznesc tot atîtea întrebări. Am constatat din ziare ori de la televizor cum a sărbătorit tenismanul francez Tsonga victoria formaţiei sale în Cupa Davis. Sîmbătă, după […]

Am să mă refer la două întîmplări şi, plecînd de la ele, am să îndrăznesc tot atîtea întrebări. Am constatat din ziare ori de la televizor cum a sărbătorit tenismanul francez Tsonga victoria formaţiei sale în Cupa Davis. Sîmbătă, după ce reprezentativa cocoşului galic îşi asigurase calificarea, recentul finalist de la Australian Open a chefuit pînă tîrziu într-un bar din Sibiu. S-a dezbrăcat pînă la brîu, a suit pe scenă şi, evident bine dispus, s-a dat în spectacol. S-a dezlănţuit, dansînd provocator cu animatoarele localului, ba şi lipindu-şi fruntea de sînii acestora. Întrebarea e cum am fi reacţionat noi în situaţia în care Pavel sau Hănescu, ieşind învingători, s-ar fi comportat în stilul lui Tsonga?

În ziua următoare, s-a disputat pe Old Trafford derbyul oraşului Manchester la fotbal, United contra City. Înainte, s-a ţinut un moment de reculegere în memoria celor 8 jucători ai clubului gazdă, Byrne, Jones, Colman, Taylor, Whelan, Pegg, Bent şi Edwards, dispăruţi acum 50 de ani într-un accident. Pe 6 februarie 1958, avionul care îi aducea de la Belgrad, unde Utd. se confruntase cu Steaua Roşie, a făcut o escală de alimentare la Mźnchen şi, din pricina vremii nefavorabile, s-a prăbuşit după decolare. Au fost 21 de victime, printre supravieţuitori numărîndu-se managerul Matt Busby şi mijlocaşul Bobby Charlton, ambii înnobilaţi ulterior de Regină. Acum, la exact jumătate de secol de la producerea tragediei, am văzut pe micul ecran cum a decurs momentul respectiv, unul cu adevărat tulburător. În ciuda unei vechi şi ireconciliabile adversităţi, suporterii lui City au demonstrat că ştiu să respecte tristeţea şi istoria rivalilor. Pur şi simplu, au împietrit cu fularele echipei favorite întinse deasupra capetelor. N-au scos nici o vorbă, nici un zumzet, nici o fluierătură. Ocupate de peste 75.000 de oameni, tribunele stadionului păreau o imensă şi îndoliată catedrală. Precum mai sus, se naşte întrebarea cum ar fi stat lucrurile la noi într-un caz similar, dacă s-ar fi întîlnit, să spunem, două formaţii bucureştene?

Ca şi mine, desigur, cunoaşteţi răspunsurile. La fel însă, nu v-ar plăcea să le daţi. Poate că aşa se explică faptul, fie şi parţial, că nu reuşim să-i batem niciodată pe francezi la tenis, iar pe englezi mai rar la fotbal. Pentru că ne despart nu doar cîteva mii de kilometri, ci şi un mod de a gîndi. Viaţa şi, implicit, sportul.