Măldă, Torje şi Mansour

Deoarece chiar n-am cum să comentez tot ce s-a petrecut în fotbal pe perioada cît am lipsit din ţară, am să mă opresc asupra a două situaţii. Prima îl priveşte pe Măldărăşanu, silit să plece din Giuleşti după ce a […]

Deoarece chiar n-am cum să comentez tot ce s-a petrecut în fotbal pe perioada cît am lipsit din ţară, am să mă opresc asupra a două situaţii. Prima îl priveşte pe Măldărăşanu, silit să plece din Giuleşti după ce a apărat culorile vişinii 9 sezoane şi jumătate. Să acceptăm că, la 32 de ani, Măldă risca să nu se mai ridice la nivelul pretenţiilor lui Rednic, care ţinteşte titlul. Logic, 310 partide jucate pentru Rapid l-au consumat, l-au uzat. Deşi pe marginea viitorului lui Măldărăşanu se mai poate discuta, s-ar cuveni ca părerea lui Rednic să decidă. Cuvîntul antrenorului trebuie să fie hotărîtor, în ciuda faptului că Rednic se bagă cîteodată unde nu-i fierbe oala şi se ocupă el însuşi de transferuri. Pretutindeni, sarcina unui antrenor e aceea de a pregăti lotul pe care i-l pune la dispoziţie conducerea. La noi însă, mai există destui tehnicieni care, depăşindu-şi prerogativele, fac şi pe impresarii. Printre ei, şi Rednic. Procedînd astfel, greşeşte şi se expune, alimentează speculaţiile şi chiar atacurile. Unele nefondate, altele însă întemeiate. Mai departe, nu încape îndoială că Măldărăşanu nu merita un asemenea tratament. Fie şi pentru că vorbim despre cel mai titrat fotbalist din istoria Giuleştiului şi despre rapidistul cu cele mai multe meciuri în cupele europene. Înaintea lui Rednic, era de datoria lui Copos să nu uite cîte servicii a adus Măldărăşanu grupării de sub Podul Grant. Atît că, din păcate, recunoştinţa e floare rară, iar lui Copos, încolţit de DNA, numai la un jucător sau la altul nu-i stă mintea. Are alte priorităţi. Oricum, pierzîndu-l pe Măldă, Rapid pierde şi altceva decît o valoare, pierde un simbol. Iar simbolurilor nu li se întoarce spatele niciodată.

Cealaltă chestiune se referă la Poli Timişoara, ai cărei susţinători tună şi fulgeră împotriva lui Marian Iancu. Îl acuză că a renunţat la Torje şi la Mansour, dar şi, mai ales, că i-a cedat lui Dinamo, tradiţionalul inamic al clubului de pe Bega. Cînd sînt nervoşi, fanii ignoră însă un aspect esenţial. Că fiind om de fotbal, dar şi businessman, Iancu a încheiat totuşi o afacere avantajoasă. Primind 2,5 milioane de euro, la care se vor adăuga jumătate din sumele ce vor veni din ulterioarele transferuri ale celor doi, se poate spune că a vîndut bine. Şi la timpul potrivit. Practic, întrucît Torje a jucat în toamnă doar în 1.063 de minute din cele 1.710 ale Ligii I, iar Mansour în şi mai puţine, în 345, rezultă că Poli a lăsat să plece aspiranţi, nu titulari. Promisiuni, nu certitudini. Poate că a sacrificat viitorul, dar nu şi prezentul. Altfel zis, la preţul menţionat, acţiunea lui Iancu se justifică într-o lume în care suporterii nici măcar nu încearcă să-i înţeleagă pe patroni. Să se pună, măcar o dată, în locul celor care, investind, vor să şi scoată ceva din bani. Urmează să vedem ce se va întîmpla în continuare la Timişoara. Dacă Iancu va mai vinde, fanii chiar vor avea motive să-l crucifice. Dacă nu, nu.