Fericire pe Nil

Am petrecut cîteva zile pe Nil, dar nu ştiu nici acum dacă am fost pe cel mai lung fluviu de pe planetă. Unii pretind că, numărînd 6.680 de kilometri, Nilul ar fi cel mai lung. Alţii plasează însă Amazonul în […]

Am petrecut cîteva zile pe Nil, dar nu ştiu nici acum dacă am fost pe cel mai lung fluviu de pe planetă. Unii pretind că, numărînd 6.680 de kilometri, Nilul ar fi cel mai lung. Alţii plasează însă Amazonul în frunte, de unde şi concluzia că mai trebuie să aşteptăm pînă cînd, măsurînd încă o dată, specialiştii vor cădea de acord. Oricum, Nilul reprezintă apa tutelară şi sacră a Egiptului, căreia i se datorează geografia locului şi, deopotrivă, istoria lui. Fără ultima, însăşi istoria umanităţii ar fi arătat altfel. Pe marginea fluviului, cu precădere între Luxor şi Assuan, se înşiră ruinele templelor ridicate de generaţii nesfîrşite de faraoni cu măcar 3 milenii în urmă. Indiferent unde se găsesc, la Karnak, la Edfu sau la Kom Ombo, ele seamănă însă atît de tare unul cu celălalt încît, să mă ierte zeii, e suficient să vizitezi unul şi-ţi cam ajunge. Restul devine un deja vu. Statui de înălţimea unor blocuri cu 5-6 etaje te lasă interzis, parcă te strivesc. Extrase de arheologi de sub munţi de nisip, cele mai impunătoare datează din perioada lui Ramses al II-lea, pe care bărbaţii nu încetează să-l invidieze şi azi aflînd că a avut, reţineţi, 25 de neveste şi 84 de copii! În privinţa tratamentului aplicat străinilor, egiptenii afişează o curtoazie mai degrabă servilă decît băţoasă. Clar, se agită ca să te simţi confortabil şi să te întorci. Ba să-i determini şi pe alţii s-o facă. Ca punctualitate, par nemţi. Vapoarele sosesc şi pleacă la fix, organizarea e impecabilă, aceasta constituind şi explicaţia, pe lîngă unicitatea peisajului, pentru care turismul bagă în vistieria ţării între 8 şi 10 miliarde de dolari anual. Surprinzător, n-am văzut nici un crocodil pe parcursul croazierei, chiar nici unul, iar români am întîlnit foarte puţini. Trebuie totuşi să fi trecut destui compatrioţi pe acolo de vreme ce la intrarea în impresionantul templu din Karnak am descoperit, scrijelită pe piciorul unei coloane imense, semnătura „Relu din Piteşti”! Ce dovadă mai convingătoare vreţi că am contribuit şi noi la dezvoltarea egiptologiei?!

Vă veţi mira ce caută asemenea impresii de călătorie într-un ziar de sport. Ei bine, coborînd la Kom Ombo, am dat să intru în bazarul amenajat pe faleză. Negustorii s-au repezit asupra grupului în speranţa că ne vor vinde ceva, o amintire. Un tricou, o piramidă cît pumnul, o cămilă în miniatură şi aşa mai departe. Prima întrebare era „de unde sînteţi”?, iar la răspunsul „din România”, comercianţii nu se mai înghesuiau. Păreau să ştie că nu sîntem cei mai culanţi cumpărători, ar fi dorit să le calce pragul americani sau japonezi. Doar unul, îmbrăcat într-o galabya neagră, un fel de cămăşoi oltenesc întins pînă spre glezne, a început să strige „Hagi, Hagi”. După ce a adăugat, cu o pronunţie perfectă, „Gheorghe Hagi”, apoi Real Madrid şi Barcelona, mi-a venit o idee. Am scos celularul şi, din memoria acestuia, am format numărul lui Hagi. I-am întins omului telefonul, dar egipteanul n-a prea părut să înţeleagă ce se întîmplă. Cînd a zărit pe ecran numele fostului căpitan al „tricolorilor” şi i-a auzit vocea, s-a pierdut. Stăpînindu-şi cu greu lacrimile, a murmurat „Hagi, we love you”, „Hagi, I am happy!”. În prezenţa mai multor martori, a încercat să-mi pupe mîna şi a repetat că e cea mai fericită zi din viaţa lui. În final, m-a tras cu forţa în magazin, spunîndu-mi „tot ce vezi aici e al tău, ia ce-ţi place şi nu te va costa nimic!”. Am luat o şapcă albastră pe care scria Egypt.