Tahicardie pe semicerc

Mărturisesc că nu prea mă pasionează handbalul, atitudine datorată în bună parte lui Ioan Chirilă. Eram tînăr şi Nea Vanea nu se abţinea să ironizeze disciplina respectivă: “Ce sport mai e şi ăsta, copile, în care toţi se adună pe […]

Mărturisesc că nu prea mă pasionează handbalul, atitudine datorată în bună parte lui Ioan Chirilă. Eram tînăr şi Nea Vanea nu se abţinea să ironizeze disciplina respectivă: “Ce sport mai e şi ăsta, copile, în care toţi se adună pe semicerc ca la şedinţă, iar la mijlocul terenului se poate organiza oricînd o masă tovărăşească?!”. Joi seara, am ţinut însă morţiş să urmăresc întîlnirea cu Franţa de la Bercy, inclusiv din motivul că, aflîndu-mă recent la Paris, gazdele îmi împuiaseră capul cu “naţionala” lor. Pur şi simplu, mă agasaseră cu cît e de tare, fiind gata să jure că, avantajată şi de parchetul propriu, nu va rata titlul mondial. L’Equipe publica pagini întregi despre ea, iar pe antrenorul Krumbolz îl prezenta ca pe un al doilea Napoleon. Uneori şi ca pe primul.

Şi după cum a început, clar dominată de elevele lui Krumbolz, partida părea să le dea dreptate ziariştilor de pe malurile Senei. Franţuzoaicele s-au desprins la 12-5, apoi la 14-7, moment în care am stins a treia ţigară. În timp ce Nicolas apăra orice minge, fetele noastre nu se regăseau. Deşi Tadici se agita precum un leu în cuşcă, se profila nu doar un eşec, ci chiar o catastrofă. Auzindu-l pe Naum cum repetă că meciul nu-i încă jucat, că se mai poate, mă temeam să n-o fi luat-o razna. “Ce-o fi şi-n mintea lui, mă enervam, corabia se scufundă, iar el mimează optimismul?!”. Numai că Radu a dovedit din nou că se pricepe, că ştie. Încet-încet, ca prin minune, Maier şi coechipierele şi-au reintrat în mînă. Apărarea tricoloră s-a strîns aidoma unui arici, atacul s-a descătuşat şi, în debutul reprizei secunde, româncele au egalat, amuţind tribunele. Asta în ciuda replicii unor adversare înverşunate şi a ostilităţii arbitrilor lituanieni. Care nu ne-au furat pe faţă, dar nici n-au fost departe s-o facă.

Ce-a urmat după cele 80 de minute regulamentare, încheiate cu 24-24, a însemnat o adevărată nebunie, ceva halucinant, greu de suportat: egal 27 la sfîrşitul primelor prelungiri şi, fireşte, alte prelungiri. Alt chin. Cum se umpluse, am golit scrumiera şi am înghiţit un Distonocalm, spre a-mi astîmpăra bătăile inimii. Răcit, aveam febră, însă am uitat de ea. Huţupan a scos o minge pe care scria gol, iar Luca a marcat de două ori la rînd, fluierul final consfinţind o victorie eroică a echipei României. Demnă de superlative. Atunci, l-am sunat pe doctor, ca să-l întreb dacă mi-e permisă o gură de vin. De emoţie, mi se uscase gîtul. Mi-a zis că, fiind sub antibiotice, trebuie să fiu nebun, dar nu l-am ascultat. Am deschis o sticlă şi am băut un pahar pe nerăsuflate, unul singur. Restul l-am lăsat pentru sîmbătă, cînd e programată, tot la Bercy, semifinala cu Rusia