Marele cîştig

„Naţionala” a obţinut sîmbătă un 0-0 meritat, pe cît de preţios, pe atît de încurajator. Să recunoaştem însă că egalul nu s-a datorat unei evoluţii memorabile, ceea ce nu scade din meritele unei formaţii a României organizate şi riguroase. Care […]

„Naţionala” a obţinut sîmbătă un 0-0 meritat, pe cît de preţios, pe atît de încurajator. Să recunoaştem însă că egalul nu s-a datorat unei evoluţii memorabile, ceea ce nu scade din meritele unei formaţii a României organizate şi riguroase. Care a ştiut ce vrea şi a făcut bine ce şi-a propus. Judicios aşezată în teren de Piţurcă, căruia i-au ieşit la Rotterdam toate mutările, ea a ţinut piept unui adversar pe care palmaresul direct, reputaţia şi calculul hîrtiei îl creditau cu măcar o şansă în plus. Dacă nu cu două. Dar pe gazon diferenţa s-a şters, probă că gazdele n-au avut în 90 de minute nici o ocazie de gol. Chiar nici una. Corect, cu un Robben anihilat cînd de Raţ, cînd de Contra, cu un Huntelaar redus la tăcere de vigilenţii Tamaş şi Goian, cu un Sneijder parcă legat la ochi etc, elevii lui Van Basten au prins o zi mai slabă. Văzîndu-i, am înţeles de ce s-au chinuit cu Albania acasă şi cu Luxemburgul în deplasare. Pe De Kuip, batavii s-au poticnit şi pentru că „tricolorii” i-au ţinut în frîu. Băieţii noştri s-au dublat perfect şi au închis orice culoar spre poarta lui Lobonţ. Încă mai mult, au reuşit şi s-o ameninţe în cîteva rînduri pe cea apărată de Stekelenburg, Goian şi Marica trecînd în debutul partidei pe lîngă deschiderea scorului.

Judecînd în ansamblu, putem spune că olandezii şi-au dezamăgit suporterii, care au sfîrşit prin a-i fluiera, din pricina prestaţiei lor palide, dar şi a replicii dîrze a românilor. Aceştia i-au împiedicat să-şi etaleze calităţile. La noi, deşi linia de fund şi închizătorii au dus greul, vedeta echipei a fost echipa însăşi. Pare un loc comun, însă lucrurile chiar aşa au stat. Înainte de orice, ambiţia şi efortul colectiv au decis un rezultat la care, să recunoaştem iarăşi, puţini dintre noi am nădăjduit. Dacă era de aşteptat ca Rădoi, Cociş sau Nicoliţă să transpire abundent, de data asta pînă şi Mutu, de regulă mai comod, a alergat cît şapte. Dăruirea a şi reprezentat arma de bază a „tricolorilor”.

Plecînd de aici, să ne bucurăm că generaţia lui Chivu şi Mutu a demonstrat că vrea şi că e capabilă să-şi dezlipească eticheta de risipitoare. Pe de altă parte însă, ar fi exagerat să pretindem că de-acum fotbaliştii români au devenit favoriţii grupei de calificare. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, drumul către Euro 2008 rămîne lung şi presărat cu obstacole. Dar la fel de adevărat e că acest 0-0 le permite să continue cursa cu alt moral. Mai încrezători în posibilităţile şi, implicit, în şansele lor. În această idee, apreciez că remiza albă de sîmbătă ne-a adus, ori ar fi trebuit să ne aducă, un beneficiu chiar mai important decît punctul luat Portocalei Mecanice. Ne-a lămurit pe toţi că, în ciuda colecţiei sale de vedete, unele însă umflate, Olanda nu-i sperietoarea care ajunsese după acel dublu 0-2 din 2005 să ne dea fiori, să ne creeze complexe. Perspectiva că am putea s-o batem în retur constituie, nu-i doar opinia mea, marele cîştig al egalului de la Rotterdam.