În tenişi pe Everest?

Ovidiu Ioaniţoaia consideră că fotbalul românesc mai are mult pînă să devină ceea ce unii se amăgesc c-ar fi

Ne-am pus mari nădejdi în primăvara europeană, ca să constatăm acum, după ce Dinamo a pierdut la Lisabona şi Steaua în […]

Ovidiu Ioaniţoaia consideră că fotbalul românesc mai are mult pînă să devină ceea ce unii se amăgesc c-ar fi

Ne-am pus mari nădejdi în primăvara europeană, ca să constatăm acum, după ce Dinamo a pierdut la Lisabona şi Steaua în Ghencea, că ne-am cam luat avînt. E drept, echipele româneşti au întîlnit adversari nu doar foarte puternici, ci şi avantajaţi de faptul că, găsindu-se în plină competiţie, au meciuri în picioare. Pe de altă parte însă, nici ele n-au oferit cît ne-am aşteptat. Chiar dacă Dinamo a cedat abia în penultimul minut şi, în ansamblu, s-a comportat onorabil, i-ar fi trebuit ceva în plus pentru a convinge. Fiind de acord că roş-albii păstrează şanse să continue cursa, haideţi să ne imaginăm însă cum s-ar fi putut încheia partida de miercuri dacă Lobonţ n-ar fi intervenit salvator în 3-4 rînduri! Înlocuirea lui Pulhac, impusă de o accidentare, a dereglat mecanismul dinamovist, iar introducerea lui Ze Kalanga s-a dovedit falimentară, dar şi aşa, dincolo de aceste observaţii, formaţia lui Rednic tot a rămas datoare. N-a jucat rău, numai că era datoare să încerce să facă şi chiar să facă mai mult. Să insiste, să atace, mai ales că Benfica n-a părut într-o formă deosebită. A doua zi, în Ghencea, lucrurile au stat şi mai rău. Deşi Steaua n-a mai arătat la fel de vulnerabilă ca în confruntările cu Lyon şi Real Madrid, cînd a fost aproape de KO, ea a capotat iarăşi, îngenuncheată de o Sevilla net superioară. Care a confirmat, în ciuda absenţei cîtorva vedete, că n-a cucerit Cupa UEFA în 2006 printr-un bilet de favoare. Nu că Steaua n-ar fi vrut şi n-ar fi luptat. Dimpotrivă, s-a dăruit, fără să reuşească însă, greoaie şi lipsită de explozie, să ţină pasul. Prin asta, şi-a semnat practic eliminarea. În replică, veţi zice însă că urmează returul şi că s-au mai văzut minuni în fotbal, unde speranţa moare ultima. Corect, atît doar că, din păcate, moare şi ea.

Avem motive să fim mîhniţi, cu precădere suporterii campioanei, dar asta nu înseamnă să ocolim adevărul. Căpătînd experienţă internaţională, echipele noastre fruntaşe s-au lepădat de complexe şi joacă uneori, precum Dinamo în Portugalia, de la egal la egal cu adversari dintre cei mai redutabili. După care însă, dincolo de 15, 20 ori 30 de minute de inspiraţie şi de determinare, cea care înclină balanţa e valoarea, probă că garnitura a doua a Sevillei a învins-o pe cea de titulari a Stelei, minus Dică. O să-mi reproşaţi că aduc din nou vorba despre bani, dar nu încetez să cred că numai din întîmplare sau din noroc o formaţie în care s-au băgat sute de milioane de dolari va fi bătută de una în care s-a investit de 10 sau de 30 de ori mai puţin. Oricît de patriot aş fi, n-o să pretind niciodată că Loganul e cea mai tare maşină din lume şi nici, în sens mai larg, că poţi urca Everestul încălţat în tenişi. Ca atare, trebuie să avem simţul măsurii, adică să admitem că există în momentul actual cîteva echipe pe continent, nu mă refer neapărat şi la Benfica, în faţa cărora cele româneşti n-au la ce visa. Nu ne convine, ba ne şi irită, dar asta e.