Ce-ar fi să ne bucurăm?

Deşi i-am bătut pe spanioli la ei acasă după 15 ani, în 1991 a fost 2-0 pentru noi la Caceres, destui continuă să bombăne. Că întîlnirea a avut caracter amical, că formaţia iberică, şi aşa în vrie, a folosit numeroase […]

Deşi i-am bătut pe spanioli la ei acasă după 15 ani, în 1991 a fost 2-0 pentru noi la Caceres, destui continuă să bombăne. Că întîlnirea a avut caracter amical, că formaţia iberică, şi aşa în vrie, a folosit numeroase rezerve, că ”tricolorii”, asediaţi în prima repriză, s-au desprins norocos şi aşa mai departe. Şi dacă acceptăm că observaţiile respective sînt juste, şi sînt, tot merită salutată victoria obţinută în faţa uneia dintre puterile respectate ale fotbalului european. De acord că ea n-are darul să entuziasmeze. Nu-i normal însă nici să ne îndemne să scoatem în evidenţă exclusiv defectele unei ”naţionale” care, în ciuda unor slăbiciuni, a învins-o totuşi pe aceea a Spaniei în deplasare. Sigur, băieţii lui Piţurcă n-au făcut miercuri o partidă senzaţională şi le mai rămîn multe de corectat. Au lăsat însă o impresie plăcută, demonstrînd că ştiu nu numai să lupte, ci şi să cîştige. Dacă nu pretinde nimeni să le dedicăm ode, nu se cade nici să le vînăm greşelile, ba să le şi punem, cum încearcă scepticii de profesie, înaintea calităţilor. Vom fi avînd noi, românii, vocaţia şi voluptatea eşecului, tristă ironie aparţinînd marelui filosof Cioran, dar n-ar strica să lepădăm această haină. Să nu mai privim doar la sfertul gol al paharului, tentaţi să spunem că e rău şi cînd e bine. I-am bătut pe spanioli pe terenul lor după 15 ani, iar asta ne dă dreptul să ne bucurăm.
 

Intrînd în detalii, să subliniem meritele lui Piţurcă şi, deopotrivă, ale unei garnituri care a reuşit, printre alte plusuri, să suplinească absenţa golgeterului Mutu. Tocmai pentru că în repetate rînduri i-am reproşat selecţionerului o prudenţă vecină cu teama, se cuvine să recunoaştem că de data asta el s-a dovedit curajos. Cînd a început cu 3 atacanţi şi cînd i-a titularizat, stîrnind îndoiala unora şi chiar mirarea altora, pe Măldărăşanu şi pe Ov. Petre, pe care i-a readus la lot după o lungă pauză. La Cadiz, Piţurcă a ales inspirat formula de start. A schimbat la fel deoarece intrarea lui Roşu a împins, iuţit şi ordonat ofensiva noastră după pauză, permiţîndu-le ”tricolorilor” să preia iniţiativa şi să n-o mai cedeze. În măsura în care Coman şi Chivu au strălucit, ultimul a jucat imperial, Cociş a fost omul potrivit la locul potrivit, iar Marica a probat, nu numai graţie golului, că e vîrful letal de care echipa avea atîta nevoie. În ansamblu, organizată şi energică, lipsită de complexe, ”naţionalaÓ României a arătat o creştere de formă, de unitate şi, poate aspectul cel mai important, de atitudine. Fireşte că nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche, dar prestaţia şi succesul ei de miercuri seara ne îngăduie să privim mai încrezători meciul crucial contra Olandei din 24 martie 2007.