În cădere liberă

Dacă unde-i statistică nu-i şi tocmeală, lucrurile sînt clare: 2006 reprezintă, cu doar 7 medalii obţinute la CM, cel mai slab an pentru sportul românesc din ultimii 25. Numai în 1998 s-au mai luat 9 medalii, toate celelalte bilanţuri din […]

Dacă unde-i statistică nu-i şi tocmeală, lucrurile sînt clare: 2006 reprezintă, cu doar 7 medalii obţinute la CM, cel mai slab an pentru sportul românesc din ultimii 25. Numai în 1998 s-au mai luat 9 medalii, toate celelalte bilanţuri din ultimul sfert de secol, vezi Gazeta de ieri, arătînd mai bine. Au fost 10 medalii în 1990, 12 în 1981, dar şi 27 în 1983 şi 1989, 30 în 1986 şi chiar 32 în 2001. Rezultă că starea actuală nu e îngrijorătoare, ci de-a dreptul dramatică, alarmantă şi pentru că perspectiva se anunţă sumbră. Desigur, nu-i lesne de răspuns la întrebarea ce-ar trebui întreprins pentru a ieşi din tunel? În lipsa unei baze materiale moderne, a cărei absenţă divulgă dezinteresul guvernanţilor şi al politicienilor, e greu de progresat şi va fi şi mai greu. Asta şi în ideea că baza de selecţie se îngustează cu fiecare zi, iar numărul tehnicienilor de valoare scade. Dintre aceştia, unii au îmbătrînit, iar alţii au emigrat, pentru bani, dar mai ales pentru condiţii de lucru superioare.

Vorbind despre antrenori, rămîn totuşi rezerve care, din pricina unor orgolii prost înţelese, nu-s folosite suficient. Cînd gimnastica feminină pierde teren, dovadă că a venit de la recentele Mondiale fără aur, Octavian Belu şi Mariana Bitang se ofilesc la Cotroceni, pe post de consilieri. Fireşte, nu stau degeaba, dar ar trebui să fie în sală, nu în birou. În aceeaşi situaţie se află şi fostul coordonator al lotului de box, Francisc Vaştag, retras după ce s-a certat, ori nici măcar atît, cu şeful FRB. Pe lista celor lăsaţi în afara performanţei mai figurează Nicolae Gioga şi Nicolae Mărăşescu. Nume respectat pentru că a scos atîţia campioni, primul s-a reîntors din China, însă nu-i băgat în seamă, deşi canotorii pe care i-a îndrumat în Asia au cucerit 5 medalii la CM 2006, de unde românii s-au întors, în premieră absolută, cu mîna goală. În măsura în care Federaţia Română de Scrimă n-a ezitat să-l reintegreze pe Tudor Petruş, antrenorul care a contribuit decisiv la succesele floretistelor activînd o vreme peste hotare, cele de box şi de canotaj nu găsesc o soluţie, sau întîrzie s-o găsească, pentru a relua colaborarea cu Vaştag şi cu Gioga. Asemănător, adică presant, e şi cazul atletismului. În pofida unui declin evident, preşedintele FRA, cîndva un mare fondist, în prezent însă un tip şters, continuă să-l ignore pe Mărăşescu, ba şi să-i trîntească uşa în nas. Tehnicienii amintiţi, oameni pricepuţi, cu experienţă şi cu rezultate, ar putea ajuta la redresarea corabiei, numai că, victime ale unor jocuri de culise, aceştia sînt uitaţi, puşi la index, marginalizaţi. Tocmai de aceea, înainte de a solicita, altfel legitim şi logic, sprijin de la autorităţile statului, sportul nostru are datoria să-şi repare propriile greşeli. Nu-i deloc corect să tot ceri de la alţii cînd tu însuţi risipeşti, nu ştii să-ţi exploatezi resursele. Deopotrivă, afirmaţia vizează ANS şi COSR, a căror nepăsare faţă de colapsul sportului românesc e sinonimă cu complicitatea.