Barcelona Estului

Cînd o echipă joacă aşa cum a reuşit Steaua miercuri seara, ba mai şi cîştigă cu 4-1 în deplasare, misiunea ziaristului se simplifică. Recurge la superlative de genul extraordinar sau fantastic şi gata, închide calculatorul. Nu-i suficient însă, e obligat […]

Cînd o echipă joacă aşa cum a reuşit Steaua miercuri seara, ba mai şi cîştigă cu 4-1 în deplasare, misiunea ziaristului se simplifică. Recurge la superlative de genul extraordinar sau fantastic şi gata, închide calculatorul. Nu-i suficient însă, e obligat să nuanţeze, adică să scrie că Steaua a învins pe Dinamo la Kiev într-o manieră atît de categorică încît, în ciuda proporţiilor scorului, pînă şi pătimaşii fani ucrainieni s-au văzut nevoiţi să accepte înfrîngerea favoriţilor lor. Să admitem că formaţiei bucureştene i-a ieşit totul, iar adversarului mai nimic, dar şi să precizăm că asta nu s-a datorat întîmplării ori norocului, ci modului în care prima a ştiut şi a putut să se impună. Mai concret, Dinamo a jucat sub aşteptări pentru că Steaua a împins-o să greşească, depăşind-o clar prin valoare, inspiraţie, hărnicie şi unitate. Ea a evoluat cum rareori a făcut-o în ultimii ani o echipă românească de club la un asemenea nivel competiţional. Totuşi, elevii lui Olăroiu nu s-au ridicat toţi la aceeaşi înălţime. Lista remarcaţilor se cuvine deschisă cu Dică, lîngă care trebuie aşezaţi Paraschiv, Ghionea, Goian, Badea şi, cu felicitările de rigoare, Carlos. În frunte cu Dică, autorul a două goluri fabuloase, mai ales aceştia s-au distins, cu observaţia însă că nimeni n-a dezamăgit, chit că Saban, Nicoliţă şi Lovin n-au prins ziua cea mai fastă.

Dar ce rămîne la izbînzi răsunătoare e impresia generală, capitol la care campioana României a convins mereu şi a sedus adesea. În privinţa organizării, a lucidităţii, a respectării indicaţiilor etc., dar şi, arma ei numărul 1, a risipei de energie sesizate inclusiv atunci cînd, spre finalul partidei, problema cîştigătorului se rezolvase. Văzîndu-i pe roş-albaştri arînd terenul şi la 3-1, nu-ţi venea să crezi că pot alerga atît, de parcă fiecare ar fi avut mai mulţi plămîni şi mai multe picioare decît le-a dat Dumnezeu. Tocmai graţie unui angajament exemplar, Steaua a oferit la Kiev o seară magică, o lecţie de fotbal modern şi, în egală măsură, de caracter. E ceea ce i-a şi îndemnat pe unii s-o numească, forţînd cu intenţie, dar şi cu justificare, Barcelona Estului.

Ar mai fi atîtea de spus. De pildă, despre iscusinţa lui Olăroiu, care a pregătit şi condus meciul ca un şahist de superclasă, surprinzînd prin mutările lui curajoase, i-a titularizat pe Saban, Cristocea şi Badea, banca tehnică adversă, dar şi întreaga presă română. Despre rolul mai puţin vizibil, extrem de important însă, ce-i aparţine lui Mihai Stoica, confidentul antrenorului înainte de a fi şeful acestuia. În încheiere, despre contribuţia suporterilor şi, fără să insist acum, a lui Gigi Becali. Venit în completarea generozităţii, optimismul patronului, fie el şi exaltat uneori, a netezit drumul spre memorabilul succes de alaltăieri. Mă opresc aici, repetînd însă că Steaua a demonstrat în capitala Ucrainei că-şi merită cu prisosinţă locul în Champions League, că n-a ajuns în elita fotbalului european printr-un concurs fericit de împrejurări. Sigur, ea n-a sărit decît un hop şi urmează alte două, în ordine cronologică Lyon şi Real, infinit mai grele. Pe de altă parte, nici nu-i normal să tremurăm vara la gîndul că la iarnă va fi frig. Cînd nu-i rău, e bine, iar acum chiar e. Steaua ne-a dat prilejul să ne bucurăm şi trebuie să-i mulţumim pentru asta.