Tăcerea care nu-i de aur

După succesul de la Tirana, mai degrabă important decît spectaculos, numeroşi ziarişti i-au aşteptat pe învingători la Otopeni, deşi era două noaptea. Piţurcă a refuzat însă orice dialog, trecînd precum acceleratul printr-o haltă. Ba i-a şi ironizat pe jurnalişti: „Bună […]

După succesul de la Tirana, mai degrabă important decît spectaculos, numeroşi ziarişti i-au aşteptat pe învingători la Otopeni, deşi era două noaptea. Piţurcă a refuzat însă orice dialog, trecînd precum acceleratul printr-o haltă. Ba i-a şi ironizat pe jurnalişti: „Bună seara, domnilor! E conferinţă de presă? Nu e. La revedere, domnilor!”. Dacă n-am fi cîştigat în Albania, poate că tăcerea selecţionerului s-ar mai fi explicat. Dar aşa, atitudinea lui devine cu adevărat îngrijorătoare. Mulţi i-au atras atenţia lui Piţurcă, inclusiv Mircea Sandu, că lipsa de comunicare de care suferă nu serveşte „naţionalei” şi, pînă la urmă, nici lui. Ei au spus, ei au auzit, selecţionerul continuînd să-i trateze pe ziarişti ca pe duşmani, iar asta într-un moment în care, cam la aceeaşi oră tîrzie, tolerase cîteva zile mai devreme prezenţa unor bătăuşi în cantonamentul „tricolorilor”.

Reproduc dintr-un text primit ieri pe e-mail: „Domnule Ioaniţoaia, nu-i mai cocoloşiţi şi nu-i mai lăudaţi atît pe fotbaliştii tricolori, nu le mai căutaţi scuze! Fiţi mai caustic, nu intraţi în jocul lor şi al celor de la Federaţie! Scrieţi o săptămînă numai articole acide, să le fie ruşine să iasă din casă! Nu-i vedeţi cît sînt de infatuaţi şi de plini de ei? Automulţumire generalizată. Ce meci a fost la Tirana, putea ţine şi 500 de minute şi nu marcau dacă nu primeau pomană golul 1? Acesta trebuie considerat autogol. Presa e pe jumătate vinovată de ce se întîmplă, numai laude şi ovaţii, pe ici, pe colo o critică măruntă. N-aveţi curaj? Cînd joacă bine, lăudaţi-i! Cînd nu, loviţi-i! Cum pot juca la echipele de club, iar la naţională o fac în dorul lelii? Îşi bat joc de noi şi nu le mai ajungi cu prăjina la nas. La strung cu ei”. Semnează Kosti.

Cînd scriu rîndurile de mai jos, reprezentativa României urmează să înfrunte Serbia în semifinalele CE de polo. Cum competiţia se desfăşoară la Belgrad, iar Serbia a cîştigat uşor meciul direct din grupe, cu 13-5, mi-e teamă că vom pierde din nou. Asta nu va schimba însă datele problemei, în sensul în care performanţa realizată de băieţii noştri trebuie socotită excepţională. Fără exagerare, magnifică. Nu doar pentru că formaţia antrenată de Vlad Hagiu, considerat de unii „Maradona din polo”, a eliminat deunăzi Italia, fostă campioană olimpică, mondială şi continentală, ci mai ales pentru că, neavînd un bazin corespunzător la dispoziţie, ea s-a pregătit ici şi colo, pe unde a apucat! În ciuda atîtor obstacole, căci în Italia ori în Ungaria există cam tot atîtea piscine acoperite cîţi poloişti legitimaţi sînt la noi, iat-o între primele 4 „naţionale” din Europa şi calificată de pe acum la CE din 2008. Asemenea isprăvi ne obligă să le adresăm felicitări jucătorilor români. Ba şi să ne însuşim reproşul, descoperit în mesajele cititorilor, că ziarele de sport acordă prea mare atenţie fotbaliştilor şi prea puţină campionilor din alte discipline. E şi motivul în numele căruia mă plec, admirativ şi autocritic, în faţa poloiştilor lui Hagiu, convins că merită infinit mai mult decît aceste cuvinte de laudă.