Acest succes obligatoriu

Egalul de sîmbătă cu bulgarii ne-a durut, dar ne-a şi costat, întrucît cele două puncte pierdute acasă, ba şi în faţa unui contracandidat direct, vor juca un rol important în socoteala finală. Ca atare, „tricolorilor” nu le mai e permis […]

Egalul de sîmbătă cu bulgarii ne-a durut, dar ne-a şi costat, întrucît cele două puncte pierdute acasă, ba şi în faţa unui contracandidat direct, vor juca un rol important în socoteala finală. Ca atare, „tricolorilor” nu le mai e permis nici un pas greşit, asta vrînd să însemne că meciul de la Tirana trebuie neapărat cîştigat. Altă variantă nu există fie şi pentru că, dacă nu i-am bătut pe bulgari şi, Doamne fereşte!, nu-i vom bate nici pe albanezi, şansele noastre de calificare vor scădea dramatic. În măsura în care Mutu spunea că pentru echipa României, „redutabilă şi competitivă, a venit momentul să-şi demonstreze adevărata valoare”, atunci să convenim că acest moment chiar a venit. Tocmai deoarece succesul de diseară ne e necesar nu doar pentru moral, ci şi pentru clasament, el devine obligatoriu.

Ca şi Sampras, prietenul şi rivalul său, Agassi a ales să iasă din tenis la US Open. A visat, asemenea numeroşilor săi admiratori, să se retragă printr-un triumf, dar n-a reuşit. Uzura acumulată pe parcursul a 21 de ani, chit că glorioşi, şi-a spus cuvîntul. Învins de Becker în turul 3, dar nu de Boris, cu care şi-a încrucişat paşii cînd neamţul ajunsese la amurgul carierei, ci de cvasinecunoscutul Benjamin, 174 ATP, Agassi a făcut o ultimă plecăciune în faţa celor 20.000 de spectatori, nu mai puţin emoţionaţi, după care a izbucnit în plîns. A mulţumit tribunelor, apoi a părăsit terenul printre ovaţii ca să-şi ocupe locul arvunit în nemurire. Unii susţin că, o dată cu plecarea lui, s-a încheiat un capitol din istoria tenisului.

Afirmaţie discutabilă însă, deoarece fostul ceai de la ora 5, transformat astăzi în industrie şi în afacere, nu se va opri din mers. Va scoate din mînecă alte talente şi alţi campioni. Dar e cert că Agassi a marcat ca puţini alţii dezvoltarea tenisului, altfel n-ar fi stat 101 săptămîni în fruntea ierarhiei mondiale. Chiar dacă n-a avut forţa lui Becker, precizia lui Sampras sau eleganţa lui Federer, el a compensat printr-o voinţă de fier, printr-un caracter deosebit. Aşa se şi explică faptul că a revenit în top, avînd să cîştige la Roland Garros şi la Flushing Meadow în 1999, la Melbourne în 2000, 2001 şi 2003, după ce, îngrăşîndu-se 15 kilograme, căzuse pe locul 141 în lume.

Prin retragerea lui Agassi, tenisul a pierdut un campion şi a rămas mai sărac. Pe de altă parte însă, s-a îmbogăţit cu o poveste tulburătoare. Chiar cu o legendă.