Meschini, noi? Meschin, Petrescu?

E incredibil cum o echipă mai matură și mai numeroasă nu reușește să tragă un șut pe poartă în repriza a doua. Și e paradoxal cum noi suntem nemulțumiți după ce o echipă românească învinge în deplasare o reprezentantă a campioanei mondiale, Franța

Când s-a declanșat oare frica lui Dan Petrescu de fotbal?

Să fi fost în 1994, când România a luat un gol prostesc în sferturile Mondialului, deși avea un om în plus pe teren, ajungând apoi la coșmarul de a-l vedea pe Ravelli ghicindu-i colțul?

Sau, poate, în 1999, când echipa lui de club, Chelsea, conducea cu 2-0 un Arsenal magistral, după un gol necruțător cu capul marcat de fundașul dreapta Dan Petrescu pentru ca apoi să piardă cu 3-2 în ultimul sfert de oră?

Sunt doar două exemple traumatizante din cariera unui fotbalist curajos care s-a transformat peste ani într-un antrenor iubitor de fotbal rece, jucat la limita meschinăriei. Limita a fost depășită aseară, la Rennes, când echipa lui s-a agățat de un fir de păr, de un fir de coșmar, deși pentru câteva zeci de minute a avut doi oameni în plus pe teren. 

“Dacă jucăm așa în următoarele trei meciuri, facem zero puncte, facem zero goluri și luăm 10 goluri. Nu avem nicio șansă dacă jucăm mai ales cum am jucat în repriza a doua”, a spus Petrescu la final. 

E o declarație realistă, dar care nu spune întreaga poveste a meciului din Franța. 

Evident, jucătorii lui au fost moi, neinspirați, depășiți fizic și psihic și nu meritau să câștige. Dar, joi seară, ca în fiecare seară de meci, CFR a avut pe bancă și un antrenor, nu doar un personaj remarcabil prin numărul de piruete furioase, de urlete și de înjurături sulfuroase la adresa jucătorilor.

Petrescu e numele acestui antrenor cu rezultate foarte bune pentru o echipă din România, dar care în repriza a doua a partidei de la Rennes a fost ca și inexistent. Să pierzi controlul unui meci în care adversarul are doi eliminați, a ratat un penalty și trebuie să se apere având un poartă un copil de 16 ani speriat de bombe e de domeniul incredibilului. 

La Rennes, timp de 45 de minute, Petrescu a fost doar o păpușă nervoasă, un Chucky incapabil să influențeze evenimentele din teren. În situația dată, antrenorul CFR-ului avea la dispoziție două arme:

• o schimbare de așezare în teren
• transmiterea unor mesaje clare, coerente pentru a-și determina jucătorii să aplice în teren niște principii simple, exersate la antrenamente, necesare unui joc în superioritate numerică 

Cu doi oameni în plus, teoria spune că o echipă trebuie să dea drumul la un joc de pase care să lățească frontul de atac pentru a desface și mai mult un adversar incapabil să acopere spațiile din apărare la fel cum o făcea în 11 jucători. Schimbările rapide de direcție sunt obligatorii pentru a duce mingea în zonele laterale abandonate de adversarii decimați.

Ce a făcut Petrescu la 1-0, în 11 contra 9?

Raportul paselor din meci, 371-366 pentru CFR, e doar un indiciu. Campioana României nu a pasat mai mult. 

CFR a rămas în același sistem de joc, ba chiar în același echilibru petrescian dintre apărare și atac, deși așezarea lui Rennes într-un disperat 1-4-3-1 ar fi invitat un antrenor la un orgasm tactic în încercarea de a depăși baricada tot mai neconvingătoare a francezilor. 

În plus, prin schimbările făcute, Petrescu a părut incapabil să schimbe ceva în reglajele fine tactice și în mintea jucătorilor săi. 

Înlocuirea lui Bordeianu cu Hoban, prima schimbare din meci, nu e genul de mesaj ferm de pe bancă pe care o echipă în pericol de a se relaxa îl așteaptă de la antrenorul ei. Apoi, schimbarea răzbunătoare a lui Djokovic – pentru un răspuns considerat obraznic de antrenor – e un indiciu că și Petrescu s-a abandonat instinctului într-un moment în care situația strategică a meciului – 1-0 și doi oameni în plus – cerea mai multă rațiune. 

În ploaia obișnuită de bice și de înjurături incapabile să mai miște vreun mușchi, jucătorii CFR-ului au făcut ce le-a trecut prin cap. S-au adunat în propria jumătate de teren ca o turmă panicată, încercând să se apere de adversarii puțini dar cu nările fremătând la mirosul fricii. 

Ce s-a întâmplat la Rennes a fost un paradox al fotbalului. E o bizarierie faptul că o echipă în avantaj numeric clar trage de timp. E incredibil cum o echipă mai matură și mai numeroasă nu reușește să tragă un șut pe poartă în repriza a doua. Și e paradoxal cum noi suntem nemulțumiți după ce o echipă românească învinge în deplasare o reprezentantă a campioanei mondiale, Franța. 

Dar fotbalul e un sport plin de paradoxuri. În această lume efervescentă, poți pierde după ce ai făcut meciul vieții, poți să câștigi un Campionat Mondial cu un fotbal urât, poți să bagi un fundaș în plus pentru a apăra un avantaj și să iei gol după 30 de secunde, poți să antrenezi săptămâni întregi o fază fixă și să iei gol exact dintr-o asemenea fază sau poți să dai gol prin cel mai slab jucător de pe teren pe care tocmai te pregăteai să-l schimbi. 

Un alt paradox este acela că Dan Petrescu, antrenorul cu atâtea performanțe în România, nu prinde un contract serios la un club din vestul Europei. 

Dar, văzând meciul de la Rennes, începi să înțelegi că în spatele fiecărei situații inexplicabile există ceva explicabil.