Prințul Mîșkin și „blatul” generației lui Hagi și Popescu

În era internetului, imaginile video de la meciul România – Spania 1-2, jucat pe 18 iunie 1996 pe Elland Road din Leeds, nu sunt ușor de găsit pe giganticul YouTube. Puține secvențe au mai rămas în spațiul online de la […]

În era internetului, imaginile video de la meciul România – Spania 1-2, jucat pe 18 iunie 1996 pe Elland Road din Leeds, nu sunt ușor de găsit pe giganticul YouTube. Puține secvențe au mai rămas în spațiul online de la ultimul meci jucat de “tricolori” la Euro 96. 

Într-un fel, e mai bine așa.

Acum aproape 25 de ani, “generația de aur” a plecat la turneul final din Anglia ca o mare favorită. Trecuseră doar doi ani de când șuturile lui Hagi, Răducioiu, Petrescu și Dumitrescu năuciseră portari de Mondiale și impresionaseră audiențele, ducând România la doar o palmă a lui Prunea de semifinalele World Cup 1994. 

Peste alți doi ani, la Coupe du Monde 1998, românii aveau să mai arate un pic din magia americană, dar Euro ’96 a fost o cruntă deziluzie. După 0-1 cu Franța și Bulgaria, o Românie fără motivație sportivă a rămas și fără motivație psihică pe finalul meciului cu Spania. S-a terminat 2-1 pentru spanioli, dar putea să fie lejer 5-1 dacă Prunea nu scoatea șut după șut. Popescu de la Barcelona a venit acasă, Amor, Nadal, Abelardo și Sergi – colegii săi de pe Camp Nou – au mers în sferturi. 

Ce ni s-a întâmplat în Anglia a fost, într-un fel, o moarte fotbalistică, iar aceste evenimente – spun bătrânii – e bine să rămână îngropate, mai ales atunci când cei care le produc sunt legende, pretendenți de statui și actuali contribuabili la viitorul fotbalului românesc. 

Dezavantajul morților fotbalistice este că autorii lor, plus martorii, sunt în viață multe decenii după. Uneori, unii dintre ei – foarte puțini – acceptă să-și amintească, iar amintirile pot ajunge uneori să dezgroape schelete.

De 25 de ani, subiectul “blatului” cu Spania e un tabu românesc, zgândărit din când în când. Cauza e teoria conspirației construită imediat după meci:

• comentatorii de la Rai au vorbit la finalul jocului despre “superioritatea românilor cât timp au vrut să joace”. Iordănescu a fost numit “complice” pentru “tragerea în barcă a ramelor după pauză”, scoțându-i pe cei mai periculoși atacanți. 
• jurnaliștii spanioli au scris că “românii au renunțat neașteptat la orice ofensivă după pauză”
• până și veteranii jurnaliști ai Gazetei Sporturilor (foto sus) de la acea vreme, reticenți în a aborda subiecte legate de potențiale aranjamente, au sugerat o înțelegere. Ioan Chirilă scria: “Păstrez speranța că meciul cu Spania a fost cedat cu bunăvoință. (…) Cert este că pe finalul meciului cu Spania golul se apropia inexorabil, cu toate că și spaniolii erau prăbușiți ca taurii la Sevilla”. 
• fostul selecționer Angelo Niculescu scria în Gazetă că “unii jucători se ascundeau după adversari și așteptau fluierul final al arbitrului”
• după ce naționala lor a fost trimisă acasă de rezultatul de la Leeds, bulgarii au fost mai vehemenți: “Fundașii români au stat ca statuile până ce spaniolii și-au asigurat calificarea”. 

Peste câțiva ani, au început să vorbească martorii. Direct afectat, selecționerul bulgar Dimităr Penev a povestit că anumiți oficiali FRF le-au cerut bulgarilor înainte de meci 50.000 de dolari pentru a încurca Spania. Bulgarii au scris chiar că spaniolii au oferit 200.000 de dolari, bani împărțiți de români pentru a pierde. 

Acuzația dură a lui Miron Cozma

Apoi, a vorbit omul care a adus minerii la București pentru a sădi flori pe spinările studenților de la Universitate. Prezent în 1996 în Anglia în anturajul echipei naționale – alături de prietenul său și al lui Anghel Iordănescu, Gabi Oprea – Miron Cozma a susținut evenimente uimitoare:

“Pot spune răspicat că acolo ai noştri au trîntit meciurile cu Spania şi cu Bulgaria. Pe relaţiile lui Popescu şi Hagi cu Stoicikov. Am fost invitat de Federaţie şi pe banii mei l-am luat şi pe Gabi Oprea. Am strigat pentru România, i-am văzut că ei au trîntit meciurile. Eram acolo cand Kiko a urlat la Popescu şi la Hagi că nu mai intră în Spania dacă nu acceptă blatul. Popescu a urlat ca un turbat la Iordănescu: «Schimbă-l, bre, pe nebunul ăsta!» Se referea la Răducioiu care tocmai marcase. Doar doi oameni nu erau blat. Prunea şi Răducioiu. Astea le-am văzut eu, nimeni nu poate spune altceva! Merg la detectorul cu minciuni, dar să vină şi ei!”. 

Fiind vorba de Miron Cozma, cei mai mulți au ridicat sprânceana și au întors capul în altă parte. Hagi și Popescu au scos românii în stradă, Cozma și ortacii lui i-au alungat de pe străzi cu târnăcoapele.

Acum doi ani, însă, fostul internaționalul bulgar Ivo Georgiev a redeschis subiectul pentru o zi: “România a mers la culcare la meciul cu Spania, asta vă spun sigur. Hristo Stoichkov a vorbit după cu ei la telefon, s-a interesat la Barcelona, unde juca și Gică Popescu. I-au lăsat să înscrie pe spanioli, ăsta e adevărul”. 

Câțiva dintre “tricolorii” prezenți pe gazon la Leeds au fost sunați de presa română, au negat vehement alegația, dar nimeni nu a chemat pe nimeni niciodată în instanță. Peste moartea fotbalistică din Anglia s-a așternut din nou uitarea, până marți seară, când Dan Udrea l-a întrebat, în emisiunea Euro Center de la TV Telekom Sport, pe Florin Răducioiu despre teoria blatului cu Spania. 

Te-ai fi așteptat la un ferm “nu e adevărat”, dar Răducioiu a zâmbit cu subînțeles. A spus întâi că nu vrea să facă declarații, “care pot avea repercusiuni asupra mea. Nu comentez. Şi ăsta e un răspuns”. Sesizând breșa, Dan Udrea a insistat. A urmat o explicație din care se înțelege mai mult decât a vrut Răducioiu să spună: 

“Mi s-a părut că apărarea noastră era total dezorientată şi nu ştia pe cine să marcheze, era haos. Mereu ne-am apărat cu mulţi jucători, dar erau distanţele prea mari şi eram foarte neatenţi la fazele fixe, la cornere, lovituri libere. Echipa era neatentă şi asta m-a pus pe gânduri. De altfel, al doilea gol, al lui Amor, a fost după o lovitură liberă, în minutul 86, 87. Da… Echipa a fost defazată”. 

Florin Radu Răducioiu devine primul jucător de la Leeds care nu neagă blatul, chiar dacă nici nu-l confirmă explicit. Ce a făcut el e o eroare de program pe care lumea fotbalului – cu tot cu foștii săi colegi – o va explica rapid: “Îl știm toți pe Radu cum e. Nu e limpede în ce spune”. 

Prințul Mîșkin din fotbalul românesc

Răducioiu a fost privit mereu de colegi ca un tip de o naivitate aproape dureroasă, un fel de prinț Mîșkin dostoievskian rătăcit prin decorul pragmatic al fotbalului. Ca să înțelegeți: în timp ce colegii săi chefuiau și își numărau banii din contracte, “Marele blond” se filma alături de iubita sa într-un lan de maci, într-un moment de un romantism aparent demult apus.

Un atacant uriaș, prădător de clasă mondială în zilele bune, Răducioiu a dispărut brusc de la națională la doar 26 de ani. Misteriosul meci cu Spania a fost ultimul pentru el în tricoul României. Iordănescu l-a scos de pe teren, inexplicabil, în minutul 76, la scorul de 1-1, și Răducioiu dus a fost. 

“M-am retras de la echipa naţională din cauza unor neînţelegeri avute cu staff-ul, cu domnul Iordănescu. Nu mă mai regăseam în acestă echipă naţională”, a declarat anul trecut. 

Românii, printre care și autorul acestor rânduri, au continuat să se regăsească în acea națională în 1998 și în 2000. Au așteptat meciurile cu înfrigurare, au ieșit în stradă la marile victorii, tot mai puține, și i-au adulat pe cei care au pierdut la Leeds în condiții controversate.

E legea nescrisă a fotbalului. 

Publicul are nevoie de eroi cu stomacul rezistent, nu de inadaptați care renunță atunci când nu pot digera. Pentru primii, se ridică statui. Ceilalți nu vor avea nevoie niciodată de așa ceva, chiar dacă cele 5 goluri înscrise dintre cele 15  ale României la turneele finale din 1990, 1994 și 1996 le-ar putea asigura măcar soclul.