Negoiță, spălătorul de branduri
Borcea, Walter și ceilalți au avut o mare vină. Au fraudat clubul Dinamo. Vina “salvatorului” Negoiță e poate chiar mai mare. În doar șase ani, a depersonalizat un brand imens, aflat în convalescență după agresiunea precedentă

Negoiță a mai plecat o dată. Din 2016 tot anunță că pleacă, dar deocamdată singura îndepărtare a sa de Dinamo a fost trecerea acțiunilor pe numele unui domn de la coaforul din incinta hotelului Rin.
Cine nu-l lasă să plece, de fapt? “Au venit chinezi, greci, arabi, dar toate discuțiile au picat din cauza problemei cu stadionul”, a spus, ieri, la conferința în care a mai șters o dată cu o cârpă uscată clubul pus deja pe tarabă.
Pe românii care voiau clubul, probabil afaceriștii Florică și Sabo, Negoiță i-a acuzat că au vândut “gogoși”.
Și, uite așa, proiectul numit cândva pompos New Dinamo e oferit acum la prețul de un leu, cum ai vinde o diodă de televizor pe lămpi la un târg de vechituri, stând în fund pe asfalt.
Iei “peleul 18” – , nu râdeți, așa se numea piesa cheie din televizoare alb-negru – cu un leu, dar plătești și datoriile la întreținere făcute de vânzător.
500.000 de euro trebuie dați imediat, altfel – spune Negoiță amenințător – “peste o lună clubul va ajunge într-o situație periculoasă”.
De fapt, spun cunoscători în finanțe, Dinamo e deja în faliment tehnic.
Datoriile clubului și refuzul lui Negoiță de a le mai achita – exprimat clar ieri – înseamnă incapacitate de plată. În lipsa oricărui venit iminent, finanțatorul netrecut în acte e dator să anunțe insolvența, dar Dinamo tocmai a ieșit din altă insolvență și nu mai are dreptul la acest pas.
Pasul legal se cheamă faliment.
Cu cât întârzie declararea lui, Negoiță se apropie de granița infracțională a bancrutei. Asta ar putea explica graba în care omul de afaceri a programat și a susținut conferința de presă la finalul căreia, arogant, a declarat că-și reproșează un singur lucru: “că am salvat clubul Dinamo de la dispariție”.
Da, Negoiță a scos Dinamo din chingile găștii care a fraudat clubul la transferuri, dar asta nu înseamnă că întotdeauna salvatorul vrea și binele victimei.
Ultimii șase ani au demonstrat că Negoiță nu știe exact ce vrea de la Dinamo în afară de a-i produce un minim profit și de a încărca pe un club de fotbal facturi de la alte societăți din grupul de firme Rin. Din punct de vedere al utilității și al strategiei de business, între Dinamo și coaforul de la partnerul hotelului de lângă Delta Văcărești nu a fost, practic, nicio deosebire.
Acum patru ani l-am întâlnit pe Ionuț Negoiță pentru a discuta despre fotbalul românesc. Era curios să afle de la un ziarist care e realitatea din spatele aparențelor, dădea impresia că vrea să știe cum se vedeau din afară primii doi ani ai lui ca patron al unui club de fotbal.
I-am spus că experiența ultimelor decenii a arătat că nu ai nicio șansă de a obține performanțe dacă nu ești dispus să intri în zona penală a fotbalului, dacă nu dorești să trimiți valize către conducători, jucători, antrenori și arbitri, dacă nu ai un spate politic puternic. Ceea ce, pe scurt, era un mod mizerabil de a avea rezultate.
Negoiță a spus că nu vrea asta și că vrea performanță curată. Avea, însă, în cap doar nume de antrenori și de conducători crescuți în fotbalul mizerabil din anii Cooperativei.
Țin minte perfect că i-am sugerat să se uite un pic la exemplul clubului suedez Ostersunds care tocmai promovase în prima ligă cu un tânăr antrenor englez pe bancă, Graham Potter, recrutat cu grijă după ce făcuse un master în leadership și inteligență emoțională. În doar 3 ani, utilizând metode, nemaivăzute în fotbal, de interacțiune între jucători și comunitate, acest antrenor necunoscut transformase radical un club mic, aducându-l în prima ligă.
Epopeea Potter nu era terminată la momentul discuției cu Negoiță. Ulterior, englezul avea să califice clubul suedez în primăvara Europa League, iar performanțele sale extraordinare i-au adus un contract la Swansea și, acum, la Brighton, în Premier League.
“Un antrenor străin tânăr, necunoscut, recrutat cu atenție după niște criterii clare de business, ar putea să vă ajute să transformați clubul Dinamo”. Negoiță a ascultat fără să spună nimic.
După o oră de discuție în care am avut uneori impresia că vorbesc cu un perete, mi-am plătit nota pentru apa plată băută și am plecat.
A fost prima și ultima întâlnire cu Ionuț Negoiță.
În cei patru ani trecuți de atunci, nu am simțit nicio secundă că patronul de la Rin ar vrea să se rupă de ciclul obișnuit al antrenorilor și conducătorilor români. Chiar dacă pe unii i-a dat afară rapid, a găsit mereu alții la fundul cazanului cu ciorbă reîncălzită.
Între timp, clubul s-a scufundat încet în acel cazan unsuros.
Nu știu dacă Negoiță a făcut pact cu diavolul din fotbalul românesc – există o informație că ar fi refuzat un antrenor care i-ar fi cerut bani negri pentru un blat – , dar în mod cert s-a complăcut să trăiască în aceeași casă cu el.
Fără o idee clară și îndrăzneață de afaceri, Dinamo a devenit o simplă anexă a hotelului Rin. Angajații clubului au intrat, au luat o cameră, au dormit și au plecat, uneori chiar și cu prosoapele din baie, fără să lase în urmă nicio emoție și nicio performanță.
Borcea, Walter și ceilalți au avut o mare vină. Au fraudat clubul Dinamo.
Vina “salvatorului” Negoiță e poate chiar mai mare. În doar șase ani, a depersonalizat un brand imens, aflat în convalescență după agresiunea precedentă.