Cine a adus Apocalipsa. Sandu sau Burleanu?

Având la dispoziție o națională puternică, formată din jucători crescuți în lagărul comunist de concentrare a valorilor, președintele Mircea Sandu a supraviețuit necalificării la Euro 1992, un eșec care astăzi ar avea efectul unei bombe nucleare. Apoi, într-o seară ploioasă de noiembrie, la Cardiff, a început seria calificărilor care a consolidat poziția șefilor FRF și a uns rotițele mașinăriei de vot

La 72 de ani, Ovidiu Ioanițoaia are o vivacitate care-i face pe tinerii veniți în practică în redacțiile site-urilor de sport din România să pară niște moșnegi blazați. Operat pe cord acum câțiva ani, directorul Gazetei continuă să scrie zilnic, să influențeze strategia editorială a ziarului, având timp și pentru povești – întâmplări și picanterii – adunate într-o jumătate de secol de presă.

Ioanițoaia are destule idei proaspete din care se nasc discuții și subiecte importante.

Una dintre ele mi-a atras atenția aseară.

“ E o diversiune – consideră el în editorialul publicat marți – aprecierea că Daum ar trebui să împartă vinovăția cu oficialii ce-au condus fotbalul până la instalarea la butoane a lui Burleanu și a trupeților acestuia. Fals, mincinos, manipulator”.

Ovidiu Ioanițoaia lansează o teorie interesantă și surprinzătoare în același timp.

O putem numi “Apocalipsa fără urmări”.

Pe scurt, tot ce s-a întâmplat până în ziua de 5 martie 2014, momentul venirii lui Burleanu la FRF, nu produce efecte. Aproape că nu mai există. Ovidiu Ioanițoaia nu este un radical și admite că “Sandu și Dragomir au avut bubele lor, nu puține”, dar impresia de moment zero, de vid anterior, persistă surprinzător în aer.

E ca și cum o gaură neagră s-a căscat în aula Casei Fotbalului și a înghițit timpul, zeci de ani de fapte și decizii luate înainte de condamnările definitive din Dosarul Transferurilor și de alegerile programate, evident neîntâmplător, a doua zi după verdictul judecătorilor dat pe 4 martie.

Odată cu Burleanu și cu Daum, susține teoria, ar fi început tragedia fotbalului românesc.

Iar în trei ani s-a instalat deja Apocalipsa.

Sună bizar, dar e o idee puternică în care cred mulți români, fani, foști sau actuali oficiali din fotbal și ziariști. De aceea, merită analizată cu atenție.

Pornim de la premisa relativității. Nu putem stabili cu exactitate, în procente, măsura în care vina pentru noua campanie de calificare ratată le aparține lui Burleanu, Bodescu și compania și cât le revine predecesorilor.

Totuși, pentru a înțelege mandatul lui Burleanu trebuie să ne întoarcem în timp. Trebuie să înțelegem mandatul lui Sandu și, la rândul lor, mandatele lui Mircea Angelescu și Mircea Pascu.

Dăm doar o tură scurtă prin anii ’80, perioadă în care Sandu, poreclit “Nașu’”, se pregătea să devină conducător după o carieră semnificativă de jucător. E perioada cea mai fericită din istoria fotbalului românesc, în care centralizarea forțată a pregătirii, a valorilor și, în consecință, a rezultatelor a propulsat echipele noastre în lumea bună a fotbalului mondial.

Semifinalele și finalele de cupe europene sunt partea strălucitoare, evenimentele care îi scoteau pe români din bezna comunistă. Trimitem, în schimb, în gaura neagră a timpului jocurile de culise copioase și presiunile folosite de echipele Armatei și Securității, Steaua, respectiv, Dinamo, manevre la care au fost părtași, voit sau constrânși, cei mai mulți dintre conducătorii anilor ’90 și 2000. În jurul celor doi giganți orbitau sateliți care exercitau la rândul lor aceeași gravitație nefastă asupra unor corpuri mai mici.

Pentru a respecta adevărul istoric, Cooperativa lui Pădureanu nu a fost inventată în anii ’90, ci mult mai devreme, în vechea Divizie B.

În 1990, în plin haos postcomunist în care conducătorii făceau averi din sumele neclare obținute ca urmare a transferurilor viitoarei Generații de Aur, a venit la putere o echipă tânără formată din Mircea Sandu și colaboratorii săi, cei mai mulți foste cadre din Uniunea Tineretului Comunist. Un fel de Burleni ai timpurilor lor.

Ovidiu Ioanițoaia își amintește perfect perioada pentru că a lucrat o vreme alături de Sandu în calitate de ofițer de presă al FRF, o slujbă pe care știu că a practicat-o cu profesionalism, fără a avea acces la procesul decizional din birouri.

Având la dispoziție o națională puternică, formată din jucători crescuți în lagărul comunist de concentrare a valorilor, președintele Mircea Sandu a supraviețuit necalificării la Euro 1992, un eșec care astăzi ar avea efectul unei bombe nucleare. Apoi, într-o seară ploioasă de noiembrie, la Cardiff, a început seria calificărilor care a consolidat poziția șefilor FRF și a uns rotițele mașinăriei de vot.

Fotbalul românesc a rezistat cât au ținut picioarele lui Hagi și Popescu. În timpul ăsta, avioanele naționalei erau pline de oameni politici și de președinți de club corupți, un cerc roman vicios întreținut în special cu vinurile și cărnurile expediate generos de Lordul Jean Pădureanu.

A mers vreo 10 ani, apoi nepăsarea federației față de viitor și articulațiile uzate ale Generației de Aur au început să doară. Selecționerii români s-au succedat cu repeziciune, dar rezultatele au continuat să se prăbușească odată cu numărul tot mai mic de fotbaliști valoroși apăruți din centrele de juniori anemiate.

Blaturile dintre echipele “oamenilor de onoare”, recunoscute franc de Pădureanu după mulți ani, au atins un nivel masochist, cluburile au fost secate prin inginerii financiare de fondurile atât de necesare supraviețuirii.

Dragomir și Sandu au privit, impasibili ca niște dictatori romani, cum totul arde în jur.

Confirmarea oficială a Apocalipsei a venit în martie 2014, când patroni, președinți de cluburi, impresari, dar și un fost căpitan al naționalei au ajuns după gratii pentru devalizarea echipelor. În ciuda rechizitoriului consistent, niciun club nu a vrut să se constituie parte vătămată în proces, semn că sistemul supraviețuia și își păstra forțele pentru vremuri mai bune.

În acest haos, au apărut oamenii în negru ai lui Burleanu, personaje venite din structuri care se întâlneau prin hoteluri punând țara la cale. O grefă de piele tânără peste un sistem tăbăcit.

Curios, ei știau viitorul. Aveau informații despre dosare penale care urmau să le înlăture eventualele piedici din cale, știau și ținta finală a demersului.

Liderul lor urmează să devină om politic important, cu o primă țintă, undeva în viitor, Primăria Bucureștiului.

Asta le este adevărata miză, iar oamenii educați în vechiul sistem i-au simțit și îi consideră călăreții Apocalipsei. De fapt, ei au venit călare pe valul de ură împotriva celor care au produs Apocalipsa pentru a culege roadele, un scop îndoielnic în sine.

În trei ani, noii conducători au înțeles bine mecanismele puterii. Știu ce rol și ce forță ascunsă au banii din conturile federației, înțeleg bine aparatul docil de vot și, spre deosebire de predecesori, dau importanță comunicării și imaginii.

Ceea ce nu înseamnă neapărat că lucrurile comunicate de ei au și scopul declarat.

În 42 de luni, calculele lor inițiale au rămas parțial în picioare, doar frământările politice din ultimul an le-au tulburat apele. Necalificarea reprezintă o grea lovitură de imagine, însă teoriile sociologice demonstrează că efectul unui eveniment negativ dispare în timp. Până la alegeri, votanții din teritoriu vor uita emoțiile înfrângerii de la Podgorica. Îl vor uita, probabil, și pe Daum.

Cu un selecționer român, de preferabil din Generația de Aur pentru a diviza opoziția, planul ascuns al grupului Burleanu va merge mai departe, în ciuda criticilor vehemente.

Atâta doar că rezultatul guvernării oamenilor în negru nu va reuși scoaterea fotbalului românesc din climatul apocaliptic.

Când s-a produs Apocalipsa, înainte sau după Burleanu?

De fapt, nici nu mai contează. Grav este că efectele catastrofale continuă.

Restul sunt jocuri politice.