Și dacă retrogradează Dinamo, ce-o să fie?

La cum nu joacă fotbal, poate că nu ar fi o idee rea ca Dinamo să o ia cu adevărat de la capăt

Adevărul incomod e că, sub Borcea, Dinamo a încetat să fie o echipă respectabilă. Sub Negoiță s-a renunțat, vedeți bine, la orice standard. Orice jucător întâlnit la o căutare pe google poate fi, de acum, îmbrăcat în roșu și alb și trimis să se dueleze cu alde Sepsi (adevărații alb-roșii din liga noastră națională).

Practic, strict fotbalistic, Dinamo e deja, de multicel, o echipă de ligă secundă românească. Mai dă semne de viață din inerție. A ajuns Ze Kalanga, dragul de el, să fie reper în istoria modernă.

Au retrogradat alții mai mari!
Și dacă o să retrogradeze Dinamo, ce o să fie? Se va sfârși lumea? Că nu se va sfârși. A retrogradat el marele Hamburg, de au trebuit săracii nemți să dea jos ceasul care le număra timpul petrecut în Bundesliga. A retrogradat Glasgow Rangers și scoțienii au mers după ei în ligile cele mai mici. A retrogradat Parma și uite că s-a întors în Serie A. Pentru o înviere e nevoie și de o moarte înainte.

Până și Liverpool, Juventus, diavolul Milan, Dinamo Moscova, Fiorentina sau River Plate au trăit caznele diviziei a doua (iar sărmanul Napoli s-a târât prin a treia divizie), Dinamo s-a pomenit pe prima scenă și a scris – cum bine spun toate clișeele – istorie, dar acum? Să-i obligi la glorie pe anonimii de azi? Păi, pe băieții ăștia de umblă deghizați în fotbaliști la Dinamo nu-i cunoaște lumea pe stradă nici cât să îi lase să intre peste rând la băcănie. E ridicol.

Cine o să suspine?
Apoi, cine o să se supere că pică Dinamo? Că nici suporterii nu mai dau pe la stadion (și de ce ar da, ce, noi suntem scoțieni?). Se strâng mai mulți fanatici la încleștările șahistice din Cișmigiu. O să plângă Oborul de dorul lui Dinamo în prima ligă? O să suspine Colentina?

N-o să mai poată de jale bulevardul Ștefan cel Mare? Zi zău. Păi, oamenii petrec mai multe ore zilnic în traficul de pe marele bulevard decât petrec într-un an căscând ochii la cum se chinuie „câinii” cu alde Chiajna și Voluntari. Și pauzele publicitare sunt mai interesante (și nu excelează românii nici la publicitate). Pe scurt: nu mai există nici suporterii de altădată. Căci ei sunt măsura dragostei adevărate.

A aparține unui vis
Întâmplarea face ca aceste cuvinte să se așeze singure pe hârtie la o masă mai retrasă (cât de cât) din 11th St. Bar, o cârciumă din Manhattan-ul new-yorkez unde se adună suporterii lui Liverpool. Se joacă partida cu Everton și dacă nu ai ști istoria lui Liverpool ai crede că e finală de Champions League.

E încă duminică dimineață în America și orașul care nu doarme niciodată tocmai trage un pui de somn. Moțăie chiar și indienii în taxiurile lor galbene. La 11th St. Bar se închină beri în numele olandezului Virgil, i se cântă imn de slavă lui Mo Salah și se așteaptă un gol care va veni abia în prelungiri. Dar nu despre asta e vorba. Cronica meciurilor lui Liverpool – și asta se vede și de aici, de la New York – e întotdeauna despre a aparține aceluiași vis.

Revenind la oile noastre de pe Ștefan cel Mare: ce vise împart dinamoviștii? Suporterii, negustorii din conducere, fotbaliștii (deși e mult spus)? Ce îi unește? Zenke? Atmane? Gomelt? Alde Montini? Ce treabă au oamenii ăștia cu spiritul lui Hîldan? (ca să nu ne ducem și mai adânc în istorie). Nu e bine să tragem concluzii, dar uneori concluziile se mai trag și de la sine: Dinamo merge singură la groapă.