March 6th, 2010 — Diverse
Thomas Alva Edison, ”vrăjitorul din Menlo Park”, a reuşit să tragă pe peliculă în 1894 şase reprize dintr-un meci de box. A fost prima înregistrare oficială a unui eveniment sportiv din istoria omenirii
E cald. Cald rău. Şi praf. Mult praf. O căruţă opreşte în West Orange, New Jersey. Din ea se dă jos cel mai elegant om din lume. E bărbierit, şpilcuit, pus la patru ace. În urma sa vin doi ”aghiotanţi” cu două gentoaie pline. Intră într-o clădire ciudată. ”Clădire”, eufemistic spus. Arată ca un cort ceva mai mare, dat cu smoală pe dinafară. Înăuntru e o căldură insuportabilă. Şi fum, fum de tutun, de-l tai cu drujba. Omul nostru dă noroc cu cel ce pare starostele locului, un tip pe la 50 de ani. Se dezbracă, rămîne doar în nişte chiloţi albi, salută un alt bărbat, care e deja în chiloţi negri…Apoi, se aude glasul ”patriarhului”. ”OK, băieţi, gata? Willy, dă drumul la treabă!”
Play!!! După 10 minute, primele imagini în mişcare din istoria sportului sînt trase!
Ringul din ”Black Maria”
Stop! Haideţi să dăm filmul înapoi.
Căruţa opreşte în West Orange. E 14 iunie 1894. ”Clădirea” seamănă cu un cort de circ. Destul de înaltă, dar nu are decît un geam mare şi vreo două mici, e din carton gudronat. A fost ridicată într-un an şi jumătate, a costat 637,67 de dolari cu totul. Acesta este studioul.
Bărbatul cu cărăuşi de mînuşi de box e Mike Leonard, poreclit ”Beau Brumell al pugilismului”, după numele celui care, pe la 1820, dădea ora exactă în modă în Albion. E boxer vestit. Unul dintre actanţi.
Celălalt, în chiloţi negri, e Jack Cushing, şi el un luptător de ”uşoară” destul de cunoscut. Actantul numărul doi.
”Patriarhul” e Thomas Alva Edison, uriaşul inventator, una dintre cele mai luminate minţi ale omenirii din toate timpurile. Scenarist şi regizor într-unul singur.
”Willy” e William Heise, cameramanul. Apoi, vorba lui Caragiale, dăscălimea, popa şi moflujii. Plus un arbitru. Edison i-a adunat. Ştie că angajaţii au botezat locul ”Black Maria” după numele puşcăriilor mobile ale poliţiei, că ringul de 3 x 4 metri nu e cine ştie ce, că e praf şi fum, dar astea sînt condiţiile. Vrea să filmeze primul meci de box din istorie şi, implicit, să realizeze prima peliculă sportivă din lume.
Bătaia e primitivă, feţele nu se prea disting, dar calitatea e bună pentru un ”live” înregistrat acum 116 ani. Încercase şi în 1891, cu doi angajaţi de-ai lui, însă acum e ceva mai ”profi”.
Sînt 10 reprize, ”Willy” trage doar şase. Thomas e înainte de toate, om de afaceri. Aruncă pe piaţă, contra a 22,50 de dolari, cîte 45,72 metri de filmuleţ. Ca să-l vezi, trebuie să ai kinetoscop, aparatul acela scos din mintea sa precum Atena din capul lui Zeus. Adică încă 78 de dolari…Afacere curată.
”Willy”, Mike, Thomas ori Jack s-au stins. De pîlpîit însă, astăzi mai pîlpîie un kinetoscop bine întreţinut în Biblioteca Congresului American…Cine are intrare pe acolo, poate vedea pe viu 37 de secunde, unicele rămase din prima filmare a unui eveniment sportiv, dintr-o vreme în care torrentele nu existau…

“Black Maria”, studioul improvizat, unde a fost filmat primul meci de box…
Vezi AICI cateva secunde din meci
February 27th, 2010 — Diverse
Deşi ars în proporţie de 30 la sută, “Samson” a supravieţuit erupţiei vulcanului Mount Pelée, din 1902. Faptul că făcea zi de zi sport l-a ţinut în viaţă. Ulterior, devenea vedeta unui circ american
Liniştea nopţii era tăiată de un glas sfîşietor: “Domnilor, domnilor, vă rog, vă implor! Mă puteţi salva, în numele lui Dumnezeu! Veniţi aici şi eliberaţi un biet prizonier!”. Duminică, 11 mai 1902. De unde se auzea? “Fie-vă milă, oameni buni, fie-vă milă! Luaţi o piatră, ceva, spargeţi lacătul! Aveţi inimă…” De trei zile nimic nu mai mişcase în Saint-Pierre. Nici om, nici pasăre, nici lighioană, iar ei auzeau voci? “Vă rog, vreau în Le Prêcheur, la mine acasă!”
Finalmente, au găsit “glasul”. L-au scos. Era plin de arsuri, însă respira. L-au dus la Maica Maria, în Le Morne-Rouge. “Structura lui atletică l-a ţinut în viaţă”, aveau să spună medicii.
Samson, cel bun la toate
Îi ziceau “Samson”, după numele uriaşului israelit. Numele conta mai puţin. Louis Auguste-Sylbaris, sau Cylbaris, sau Ciparis sau… Afro-caraibian la origini, bătea în 27 de ani şi era atracţia portului. De dimineaţă, îl vedeai desculţ, intrat puţin în mare, făcînd exerciţii. Apoi, se urca pe o scîndură ca o bîrnă, undeva la 10-12 cm grosime, şi sărea pe ea, fără să cadă. În izmene, încins cu un brîu, băga flotări, din alea “şmechere”, într-o mînă, cum numai cei umblaţi văzuseră prin Europa. Apoi, pleca la vapoare. Era singurul care putea căra doi saci, cîte unul pe fiecare umăr. Ceilalţi se cocîrjau numai cu unul, dar “Samson” se ungea cu un fel de ulei pe umeri, ziceai că-i Hercule, şi pleca la muncă. Rîdeau de el cînd mergea în mîini distanţe îndelungate şi-şi punea prietenii să-i numere “paşii”.
Închisoarea l-a eliberat
Pe 8 aprilie, după o beţie - pentru că-i plăcea viaţa -, “Samson” a tăiat cu cuţitul un amic. A luat o lună de puşcărie. Pe 1 mai, cînd era dus în port pentru nişte treburi zilnice, a aflat că e petrecere. A evadat, a băut iar şi, nesilit de nimeni, s-a întors, a doua zi, de dimineaţă, pentru ispăşirea pedepsei. Gestul n-a impresionat pe nimeni. S-a ales cu opt zile de izolare completă, într-o celulă mică, sub o stîncă, doar cu nişte gratii şi un lacăt mare, imens…
Pe 8 mai 1902, vulcanul Mount Pelée, din Martinica, a erupt. Avertizase de ceva vreme, dar, din cauză că urmau alegerile, singurul om de ştiinţă de pe insulă a fost obligat să dea un comunicat cu “Staţi liniştiţi!”. 30.121 de oameni din Saint-Pierre, cea mai mare aşezare, au murit fie arşi de vii, fie intoxicaţi. Nu a scăpat nimeni, cu excepţia lui Louis Auguste, deşi s-a vorbit de alţi doi supravieţuitori.
Dar el avea să devină cel mai cunoscut. Aproape patru zile fără apă şi hrană, ţinut în viaţă doar de faptul că făcuse sport, mult sport la viaţa lui, deşi suferea arsuri pe 30 la sută din corp. Era iertat, iar americanii de la circul “Barum & Bayley’s” îl făceau vedetă: “Cel mai miraculos om de pe Planetă!”

Dupa mai bine de 100 de ani, puscaria - ce ironie a sortii ! - ce l-a salvat pe “Samson”, se pastreaza intacta!
February 20th, 2010 — Diverse
La Olimpiada londoneză din 1908, băiatul de prăvălie Pietri Dorando a cîştigat proba-probelor. Înainte de finiş, a căzut de cinci ori, trecînd linia de sosire pe braţe. A ieşit din cursă, dar a intrat în inimile britanicilor…
“Şefu’ mi-a zis că am cam 2.600 de semne. Păi la ce a fost acolo, îmi ajung? Doamne, ce cald era! M-am uitat la ceas, cînd au plecat la drum. 56 de concurenţi, 2.33 pm, 24 iulie 1908. Charles Hefferon, despre care se zicea că s-a antrenat cu leii în Africa…Tom Longboat, canadianul cu medalie de aur la maratonul din Boston…Americanul Johnny Hayes, favoritul…41.834 de km aveau de alergat. Ba, nu, greşesc, scuze! Construiserăm pentru sărbătoarea asta stadionul cel nou, mare, de 72.000 de locuri, toate pe scaune, dar cred că intraseră cu vreo trei, poate patru mii de oameni mai mult. Regina Alexandra îşi anunţase prezenţa şi pentru a o onora lungiseră afacerea cu vreo 333 de metri, astfel că linia de sosire era chiar în faţa Her Majesty…Ce contau cîteva sute de metri în plus?”
Mititelul cu mustăcioară
”Trecuseră trei ore fără un sfert cînd a apărut! Era mititel, cam la un metru şaizeci, cu o freză ciudată, tăiată în două de efort şi cu mustăcioară. Numărul 19 pe tricou. Aveam fişele fiecăruia scrise cu creionul. Pietri Dorando, italian, băiat de prăvălie într-o cofetărie. 23 de primăveri. Cu patru ani în urmă auzise că în Carpi vine Pericle Pagliani, Dumnezeul alergătorilor macaronari. În pantofi şi cămaşă s-a băgat la treabă şi-a terminat primul!!! Pentru Olimpiadă scosese la pregătire două ore şi 38 minute, era ceva incredibil, nimeni nu putea accepta…A luat-o greşit, nu spre finiş. Atunci a clacat prima dată! A căzut pur şi simplu din picioare! Se vedea că e deshidratat. Andrew, băiatul cu goarna de announcer, şi Bulger, starterul, l-au ajutat. I-au arătat direcţia bună, el s-a pus pe alergat. Iar a căzut! Iar picioarele nu l-au mai ascultat! M-am uitat la cronometrul de buzunar. A trecut linia la fix două ore, 54 de minute şi 46 de secunde de la plecare, dar mai mult pe braţe, nici nu cred că atingea pămîntul. Regina se ridicase în picioare, deşi protocolul nu-i prea permitea…10 minute făcuse Pietri numai pe ultimii 300 de metri.
L-au dat cu oţet, l-au trezit la viaţă exact cînd Hayes intra, al doilea, în stadion. Lumea şi huiduia, italianul de cofetărie era idolul lor, dar…S-a făcut contestaţie, s-a aprobat. Am scris că nu contau cîteva sute de metri în plus? Ba da, enormmmm!!! Dacă nu se mai prelungea cursa? Dacă se termina normal, la 42 de kilometri fără puţin? Atunci mi-a venit ideea. Le-am spus-o. Au luat la repezeală o cupă găsită pe acolo, au scrijelit pe ea ”Signor Dorando”, confundîndu-i prenumele cu numele dar…ce conta? I-au dat-o Reginei, care a trecut-o în mîinile micuţului…Plîngea tot..Era bucuros că lumea scanda ‘Italy, Italy’”
”Gata! Am uitat să mă semnez: Arthur Conan Doyle, cronicar pentru ‘Daily Mail’”

February 13th, 2010 — Diverse
Fernando, pe o autostradă spaniolă. Unul dintre cei mai mari baschetbalişti iberici. Drazen, în Germania. Unul dintre cei mai buni jucători din istoria Iugoslaviei şi ai Croaţiei. Destine identice
”Îmi aduc aminte, Nando! Erai tare mîndru de ‘Lancia Thema’! Făcută pe comandă, nu?, suta în 6,8 secunde. Uitaseşi de accidentul din urmă cu trei ani, cînd scăpaseşi teafăr, deşi, cum tot îmi ziceai mai în glumă, mai în serios ţi se păruse că-l zăriseşi, aşa, cu coada ochiului, pe Sfîntul Petru. Ai ‘călcat-o’ puternic, însă pe jos se aluneca, ploua, Nando…Off… Da… Ai intrat pe M-30, ai spart cinci parapeţi din linia mediană, apoi direct în… Ai plecat pe loc. Nu-mi place să spun că ai murit, pentru că te simt, Nando, mereu, lîngă mine”…
”Petro, ce te mai înfoiai că ajunseseşi la un acord cu Panathinaikos! Ştiu, nu te obişnuiseşi deloc în NBA. Vroiai ‘acasă’, în Europa. Grecii îţi puseseră pe masă o sumă frumuşică, urma doar să te desparţi de Nets şi…gata! Nu puteai uita accidentul din urmă cu patru ani al lui Nando. Hai, nu te feri, ştim amîndoi că nu fuseserăţi niciodată prieteni! Coechipieri, însă, da! Am înţeles că stăteai pe scaunul din dreapta, cel al ”mortului”. Klara, Klara Szalantazy, prietena ta, conducea. Nu purta centură. Un tir a vrut să evite un accident şi…Maşina a intrat direct în monstru. Autobahn 9, lîngă Denkendorf, Inglostadt, Bavaria. Ai plecat şi tu pe loc. Klara a scăpat. Peste ani, am auzit că avea să se mărite cu Oliver Bierhoff”…
Finala de vis cu Snaidero Caserta
”Băi, Nando, băi Petro, vă mai aduceţi aminte? Meciul acela tare de tot, finala Cupei Cupelor, cu Snaidero Caserta, în ’89? Unul cu 62 de puncte, celălalt strălucitor, cu un deget rupt. Hahahaha! Văd şi acum ce feţe am făcut noi în vestiar cînd ne-ai spus că nu-ţi mai simţi mîna şi că aşa ai jucat cu ea, de la început!
Tu, Nando, ne-ai părăsit primul, în decembrie 1989. Petro are 17 ani de cînd…A, să nu uit! De fiecare dată cînd trec prin Lausanne, acolo unde ai monumentul ăla frumos, să ştii, Drazen, că-ţi pun o floare… Şi încă ceva, băieţi! Montes, Andres Montes, comentatorul ăla şmecher, a plecat şi el după voi anul trecut. Ţineţi minte că el a zis în pauza cu Snaidero: ‘Oamenii aceştia, Drazen şi Nando, pot atinge oricînd din săritură stelele!’ Auziţi, sînt convins că acum voi sînteţi printre ele!”…
”Puta madre! Ce naiba, mi-a căzut o lacrimă pe poza noastră. Da, a noastră! O ţin de atunci! N-am vrut fotografia, am păstrat tăietura din ziar, a doua zi după Caserta. Mă uitam la voi cum vă bucuraţi, nici nu mă interesa că am trofeul în mînă. Eu, Fernando Romay, în mijloc, tu, Drazen Petrovic şi, tu, Fernando Martin! Toţi trei la Real Madrid”…

FERNANDO MARTIN ESPINA este considerat, de multi, cel mai mare baschetbalist iberic al tuturor timpurilor. La 2.06 m era un atlet complet, fiind de cinci ori campion al Castillei la [not si practic[nd, printre altele, handbalul si judoul. Dupa ce a evoluat la Estudiantes si Real Madrid a devenit primul jucator de baschet din istoria Spaniei care s-a transferat in NBA. Vicecampion european si olimpic. Nascut la 15 martie 1962, decedat, intr-un accident de masina, in decembrie 1989. „Plecarea” sa a comotionat intrega patrie a lui Cervantes. Inclus in FIBA Hall of Fame. Real Madrid a retras, definitiv, numarul 10. Fiul sau, Jan Martin, i-a mostenit doar a 10-a parte din talet, fiind un obscur jucator de baschet…
DRAZEN PETROVIC, „Geniul din Sibenik”, dupa numele localitatii unde s-a nascut, a fost cel mai mare jucator de baschet dat de Croatia si unul dintre cei mai importanti din spatiul ex-iugoslav. A evoluat in toate marile competitii, a prins trupa de aur acelor de la Cibona Zagreb. A speriat Europa in sezonul 84-85, cind marca, constant, meci de meci, peste 40 de puncte. Campion mondial si european cu Iugoslavia, nu s-a acomodat in NBA desia a ajuns acolo din postura de „European Player of the Year”. A vrut sa plece de la New Jersey Nets, se intelesese cu Panathinaikos dar…A decedat pe 7 iunie 1993, in Germania, intr-un accident de masina. Mormintul sau din Cimitirul Mirogoj a devenit un adevarat loc de pelerinaj.
FERNANDO ROMAY PEREIRO, cu ai sai 2,13 m, este catalogat drept cel mai „constant” jucator de baschet din Spania. A evoluat la Real Madrid din 1976 pina in 1993. Sapte campionate, cinci Cupe ale Spaniei, o Euroliga, trei Cupe ale Europei, o Cupa Korac, trei Cupe Intercontinentale, o medalie de argint la JO ’84. Primul sportiv iberic din istorie care a reusit sa cucereasca doua campionate la doua sporturi distincte: baschet si fotbal american!!! Dupa ce s-a retras, a inceput sa comenteze baschet pentru diferite posturi tv. A primit, in 2004, premiul „Inima de aur” pentru modul in care si-a tratat coechipierii pret de peste 20 de ani.
February 6th, 2010 — Fotbal international
6 februarie 1958. Tragedia celor de la Manchester United, pe aeroportul din Munchen. Astăzi, doar patru fotbalişti de atunci mai trăiesc. Bill Foulkes este unul dintre ei
Stătea în picioare, nemişcat. Nu avea ochii umezi, dar sufletul îi plîngea. Nu s-ar fi umilit în veci, însă avea mare nevoie de bani. “Douăzeci de obiecte vom scoate azi la licitaţie. Toate aparţin domnului William Anthony Foulkes”…El era! Ajunsese la 60 de ani, lumea îl cam uitase… Scosese de la naftalină jambierele din meciul cu Arsenal, celebrul meci cu Arsenal, din ‘58, tricoul din FA Cup Final, medalia de campion al Europei cucerită la 36 de ani… Le dusese la “Christie’s”, celebra casă de licitaţii. Nu plîngea, deşi ar fi urlat de furie.
Sticla de gin şi jocul de cărţi…
Chiar? Plînsese vreodată? NU! Îşi aducea perfect aminte. Era la începutul lui februarie, 1958. Intrase pe poarta spitalului din Munchen, “Rechts der Isar”, ajunsese în camerele coechipierilor, îi văzuse pe Duncan Edwards, pe Berry, pe Jackie Blanchflower, păreau OK, apoi întrebase o asistentă: “Dar ceilalţi, unde sînt ceilalţi?” Într-o engleză aproximativă, femeia îi răspunsese: “Care ceilalţi? Ăştia-s toţi de-au scăpat!” Da, da, atunci lacrimile au pornit contraatacul. Le-a oprit, elegant, fair, cu toată tăria fundaşului din el, pe linia ce delimitează ochiul de obraz. Ce naiba, Duncan se uita la el, cum să se smiorcăie???
…Cu o zi înainte, pilotul avionului încercase de trei ori să-i ducă pe “diavolii” de la Manchester, acasă, de la Belgrad, după escala din Germania. Puţin după ora trei, “Elizabethanul” se prăbuşea, se lovea de o casă şi se dezmembra… Primise o sticlă de gin cadou de la Ambasada Regatului din Belgrad. Juca împreună cu coechipierii cărţi cînd s-a produs tragedia. Avionul s-a rupt chiar de sub el, sticla i-a căzut în cap şi, ironic, asta a fost singura zgîrietură… Şapte coechipieri pieriseră pe loc…
Au reînviat după 10 ani!
A doua oară era să plîngă în mai ‘68. Trecuseră 10 ani de la despărţirea de “băieţi”, iar Manchesterul cucerea Cupa Campionilor Europeni, contra Benficăi, chiar pe “Wembley”. Ar fi cutremurat Albionul, ca o refulare, pentru deceniul de greutăţi, pentru locurile 7 şi 15 din campionat, pentru Johnny şi Jackie, care, de la Munchen, nu mai jucaseră niciodată fotbal, pentru… Dar avea, la gît, medalia. A privit cerul şi, neauzit de nimeni, a murmurat. “E şi a voastră, Busby Babes, e şi a voastră!”
…Acum, din spatele geamului, vedea cum sumele “urcă”, cum doamne bine îmbrăcate îi licitau cupele. Ştia că-şi vînduse, practic, sufletul, dar ce era să facă? Îmbuna medicamentele cu lacrimi?
Pe 6 februarie se fac 52 de ani de la tragedia celor de la Manchester United. În afara sa, doar trei jucători mai trăiesc azi. Dar el e cel mai bătrîn. Şi nu poate garanta nimănui că atunci cînd va ajunge în cimitirul Dudley, acolo unde merge an de an, în faţa mormîntului lui Duncan Edwards, nu va lăcrima, pentru întîia dată în viaţă…

Ultima fotografie a “Diavolilor” inainte de partida de la Belgrad
…Roger Byrne abia aştepta să se întoarcă în Anglia. În burtica soţiei, Joy, lovea cu picioruşele primul lor copil. Roger cel mic nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, dar a ajuns băiat de mingi pe “Old Trafford”.
…Marion Bent, soţia lui Geoff, i-a păstrat cu sfinţenie decupajul dintr-un ziar. Poza reprezenta iubirea vieţii sale “furîndu-i” un balon lui Tom Finney…
…Eddie Colman, “Şolduri de şarpe”, avea doar 21 de ani şi 3 luni. Cel mai tînăr din avion…
…Mark Jones avea un Labrador, Rick. Patrupedul a decedat la scurtă vreme după 6 februarie. În toată aceasta perioadă, refuzase să se mai atingă de mîncare…
…David Pegg adunase o selecţie la “naţională” şi era considerat demnul urmaş al uriaşului Tom Finney. S-a stins la doar 22 de ani…
…Duncan Edwards, cel mai tînăr jucător selecţionat în naţionala Angliei, a mai rezistat 15 zile. În stare de şoc, s-a ridicat, pe patul de spital, în poziţia şezut, şi şi-a întrebat secundul: “Jimmy, la cît începe meciul cu Wolves?” Din păcate, dragostea lui Molly, logodnica cu care trebuia să se căsătorească, nu a fost de ajuns pentru a-l ţine în viaţă…
…Tommy Taylor a decedat pe loc. De la Belgrad îi telefonase logodnicei, Carol. “Pune ceva Guinness la rece! Abia aştept să ascultăm melodiile noastre”…
…Liam Whelan era cel mai religios dintre băieţi. Şi acum Harry Gregg se jură că, înainte de ultima încercare de decolare, l-a auzit spunînd: “Dacă se va întîmpla ceva rău, sînt pregătit să mor… Sper că şi voi!”
January 30th, 2010 — Diverse
Drama de pe ”El Monumental”, din 23 iunie 1968, a fost prima mare tragedie din istoria fotbalului. Astăzi, măcelurile tradiţionale de la un River – Boca fac uitate cele 71 de victime…
La început, nu i-au crezut…
Daniel Passarella i-a privit drept în ochi: ”Vă spun clar că se aud paşi!”. Ce naiba, era ”Kaiserul”, cu 250 de meciuri jucate pentru ei, cum să-i pui la îndoială vorbele? Kempes, ”El Matador”, mai avea puţin şi îi lua la bătaie: ”Vă jur! Dacă faci linişte, ţipetele îţi intră direct în suflet!” Caniggia, ”ucigaşul” Braziliei, n-a mai rezistat: ”Zeci, sute de strigăte disperate. Suteee!”. Dacă nici Hernan ”El Valdanito” Crespo nu mai prezenta garanţie, atunci cine? ”Umbre, umbre care aleargă de colo-colo, fără noimă, par că nu-şi găsesc starea, se urcă pe pereţi!”. Pînă şi ”Pipita” Higuain a confirmat: ”Am găsit porţi deschise. M-am dus să le închid. Dar cineva trăgea, mereu, zăvorul…”
Infernul lui Dante? O joacă!
Se zice că Diavolul se joacă învîrtind Pămîntul. Cînd se plictiseşte, îl opreşte cu degetul. Atunci, în iunie 1968, unghia lui a atins ”Estadio Monumental Vespucio Libertti”. River – Boca, Superclasico. Gazdele nu mai cuceriseră campionatul de patru ani, “Los Xeneizes” urcau. S-a terminat 0-0. 90.000 de oameni plătiseră sub un dolar pe intrare, era un preţ popular.
Apoi… Nici azi nu se ştie. Unii spun că Poliţia ar fi închis porţile. Că toţi se aşteptau ca fanii trupei oaspete să mai rămînă pe gradene, să celebreze egalul. Alţii zic că pe scări nu era lumină, că de sus pînă jos sînt 80 de trepte şi că pe una singură încăpeau în acelaşi timp 15 oameni. 1.200 de suflete în cîteva secunde. Ceilalţi afirmă că suporterii ”Milionarilor” dăduseră foc la tot ce găsiseră, că era fum şi că trebuia să pleci pe undeva. Cîţiva susţin că turnicheţii se răsuceau doar de afară înăuntru, nu şi invers, aşa că degeaba deschideai porţile.
Infernul lui Dante a părut o joacă. Eduardo Arce, 13 ani. Julio Ferni, 15. Raul Ruzi Oscar, la fel. Media de vîrstă? 19 ani. 71 de morţi, sute de răniţi. Logic, niciodată vinovaţi găsiţi. ”Au adunat 100.000 de dolari cu totul, i-au împărţit şi ne-au pus să semnăm că dacă-i ducem acasă, nu mai aveam nici o pretenţie şi că să nu sărim la gîtul organizatorilor. I-am scuipat drept în faţă!”. Declaraţia unei văduve rămasă singură la 24 de ani…
Pereţii pot vorbi
Au trecut mai bine de patru decenii de atunci. Lumea s-a obişnuit cu măcelurile de la River – Boca, aşa că răniţii şi morţii de aici apar la ştiri pe coloană. De atunci, au mai fost Ibrox Park, 1972, cu 66 de morţi. Heyselul cel mediatizat, cu 600 de răniţi, Hillsborough, cu 96 de victime, în 1989. Însă… Azi, la doi paşi de Poarta 12, văruită şi rebotezată ”L”, se dezechipează ”La Banda Roja”. Nu există fotbalist care să nu le fi spus apropiaţilor că după ce antrenorul le comunică schema şi se face linişte, de undeva, din pereţi, par că se aud strigăte de disperare.
De 42 de ani, băieţii joacă şi pentru ele.

A doua zi, la reconstituire. Degeaba…
Foto: www.puerta12.com
Daca doriti, puteti accesa trailerul filmului (in spaniola) urmand aceasta adresa:
http://www.youtube.com/watch?v=tsD924_cZlc
January 23rd, 2010 — Diverse
N-a fost medic, dar a salvat mii de suflete. Fără să atingă pacientul. Paul Ciobănelu, fostul mare rugbyst, a ieşit victorios din grămadă. Apoi, s-a apucat de reconstruit vieţi
Vara lui ‘98. Bărbatul din faţa mea îşi întoarce privirea spre dreapta. Cu ochii mă îndeamnă să fac, şi eu, acelaşi lucru. Imaginea se fixează pe fereastră. “Vedeţi, dragă domnule, acolo ii inghetase inima! Avea 28 de ani, bărbat frumos, în toată puterea. Plîngea şi spunea: ‘De aici mă arunc, de aici mă arunc!!!”. Patru ore i-am vorbit. L-am salvat. Sau, uitaţi, chiar unde staţi dumneavoastră, pe scaunul ăsta vechi, se aşezase fata. 19 ani. Firavă, dulce, ingenuă. <<Cînd plec de aici, mă arunc direct în faţa metroului. Cine să se uite la una ca mine?’. Cu ea am tras mai mult, vreo trei ani. Ha, ha, acum îmi scrie, e căsătorită, are copii mari, aproape de facultate…”. Primul îşi pierduse un picior. Accident de maşină. Fata, mîna stîngă, puţin mai jos de cot. O presă de tipografie de 560 de kilograme…
“Euuu? Eu să mă plîng?”
Are aproape 60 de ani. Se uită, asemenea lui George Călinescu, la nişte imagini vechi, de pe birou. Nu spune nimic, însă ochii-i vorbesc, asemenea celor ai lui Noirtier de Villefort, celebrul personaj al lui Dumas. Par a spune: “Cine eşti tu, băieţaşule din fotografie, şi pentru ce porţi numele meu?” El e, cu patru decenii în urmă. Sub una dintre poze, galbenă, o maşină de scris imprimase “Paul Ciobănelu“. Numele său. Povestea…
Fusese un rugbyst uriaş. 14 ani la Steaua, trei în Franţa. “Căpitan” al naţionalei mari, în “epoca de aur” a ei. ‘61, 5-5 cu “Cocoşul galic”, la Bayonne, ‘68, 15-14, victorie mare cît infinitul, la Bucureşti.
Se pregătea de 40 de ani cînd a aflat că are cancer osos. Soluţia? Amputarea!!! Pentru un bărbat care 25 de ani îşi folosise picioarele ca să se războiască, în grămadă, cu alţi urmaşi ai lui Webb Ellis, asta însemna capătul. N-a fost aşa. A revenit în ţară, cu o proteză, şi s-a apucat de făcut miracole. La “Automecanica”, apoi, la “Produse Ortopedice” ori “Romhandicap SA” a adunat ingineri, meşteri mari, a inventat, a făcut mii de încercări, a desenat sute de schiţe… Proteze ortopedice, braţe, autoturisme adaptate pentru persoanele cu dizabilităţi, lupte cu statul pentru drepturile acestora, lupte cu sufletele unor oameni care, privindu-se în oglindă, refuzau să se mai lupte cu propria lor viaţă. I-a reînvăţat, pe toţi, să meargă. Să strîngă lingura de supă în “mînă”. Să aibă urmaşi, să devină bunici. A scos, din capu-i, ca Zeus pe Atena, meseria de “tehnician ortoprotezist”. “Eu, eu să mă plîng? De ce?”, spunea mereu. “Sînt un român fericit, pentru că, în 40 de ani, am făcut mii de români fericiţi!”
Au trecut de atunci 12 ani. Dar, ca şi Mucius Scaevola, pot băga mîna în foc că deasupra biroului de la Romhandicap SA al directorului Paul Ciobănelu stătea scris ceva din Talmud: “Cine salvează un om salvează o lume întreagă”…
January 16th, 2010 — Diverse
Miep Gies este un nume care, cu sigurantă, nu spune mare lucru. Simpla lui rostire impune, insă, automat, ridicarea in picioare
Şi-a tapat, cu palmele, părul, aşa cum făcea de fiecare dată cînd intra în biroul şefului, şi-a dres fusta cu două mişcări scurte. Otto Frank a deschis, rapid, vorba: “Stai jos! Am să-ţi spun ceva extrem de important. De fapt, e mai mult decît un secret. Am decis să ne ascundem, pentru o perioadă, aici, în bibliotecă, în locul acela secret, ştii tu… Scurt şi la obiect: crezi că ne vei putea ajuta, aducîndu-ne, pe furiş, mîncare şi tot ceea ce ne trebuie?”
L-a privit lung. S-a uitat, apoi, la fila calendarului: 5 iulie 1942. Olanda e invadată de nazişti, Auschwitz scrie pe tine doar dacă li se pare că te-ai uitat ciudat şi el îi cere să protejeze o familie de evrei cu tot cu prietenii săi??? I-a stat, cumva, inima sau i se pare? Poate să facă ea asta la 33 de ani? O fracţiune de secundă privirile li se întîlnesc. Rosteşte un “Da!” puternic, ce crestează tăcerea şi asta e tot….
Ba, nu! E abia începutul. Doi ani îi va ascunde în blocul din Amsterdam. Din iulie 1942 pînă în august ‘44. Uneori, obosea să se tot ferească, să găsească, mereu, motive stupide cînd era întrebată ce face cu atîta pîine, cînd…Dar, de fiecare dată, strîngea din dinţi şi, mai ales, pleca cu ochii umezi cînd vedea că Anna, fetiţa cea mică de 12 ani, rupe un coltuc, ia o roşie direct din pungă, o şterge de rochiţă şi o dă gata din două mişcări. Şi mai observa ceva… Că tot scria de zor într-un caiet roşu cu verde…
Nici azi nu se ştie cine i-a trădat…
Ar fi vrut să moară atunci, pe 4 august, cînd au fost descoperiţi. Nimeni nu ştie cine i-a “turnat”. Procesele au fost o şaradă. Unii au ajuns direct la camera de gazare… Atunci a strîns, la piept, Jurnalul, caietul acela pe care-l tot vedea în poala Annei. Cînd a auzit că îngeraşul micuţei n-a mai lăsat-o să se chinuie în lagărul de exterminare de la Bergen- Belsen, cu doar o lună înainte ca trupele britanice să-l elibereze, l-a strîns şi mai tare. Şi a decis să-l publice…
După, doar Otto, capul familiei, s-a mai întors acasă. Ceilalţi…Ceilalţi fuseseră arşi pentru a nu răspîndi epidemii şi îngropaţi într-o groapă comună… Cu greu s-a dezlipit de caieţel… Aşa a apărut, în ‘52, cînd rănile păreau că se mai cicatrizaseră, “Jurnalul unei fete tinere”, mai cunoscut ca “Jurnalul Annei Frank”. O carte cutremurătoare, una dintre cele mai vîndute ale secolului trecut. 222 pagini scrise pe genunchi, într-o perioadă cruntă şi crudă…
Miep Gies a decedat pe 11 ianuarie 2010. La 100 de ani. Alunecase pe zăpadă, de Crăciun, şi asta avea să-i fie fatal.
Ea era cea care, cu aproape şapte decenii în urmă, protejase opt vieţi şi o carte. Superlativul absolut al sublimului…
January 9th, 2010 — Diverse
Fausto Coppi a fost totul. Cinci “Il Giro” şi două Tururi. 13 fracturi. O amantă căsătorită, un copil nelegitim. Amfetamină. Descoperitor de talente. Prizonier de râzboi. Un sportiv uriaş, ucis de malarie acum 50 de ani
A fost un ciclist genial. A pornit de jos, într-o Italie fascistă, a adunat 144 de victorii după 666 de starturi. A spart zeci de cronometre, a doborît sute de bariere şi recorduri. Campion mondial, a pus pedala pe cinci “Il Giro” şi pe două Tururi.
A fost un descoperitor de ciclişti geniali. Federico Bahamontes, ibericul, “Acvila din Toledo”, îşi aduce aminte. “Venise la mine, în Spania. M-a privit drept şi mi-a spus să uit dracului de faptul că sînt căţărător. A adăugat că-mi caută el echipă serioasă, mi-a găsit şi m-a făcut om”. La 81 de ani, azi, Bahamontes, varsă o lacrima. Vedeţi ce nume stă alături de Tour de France, ediţia 1959…
A fost prizonier de război. Soldatul 7375, din Regimentul 38 Infanterie. În martie 1943 l-au trimis în nordul Africii. Pe 13 aprilie, englezii l-au luat prizonier. Pe 8 iulie 1945, cucerea Circuitul Milanului. Nu se mai urcase în şa de fix patru ani!
A fost prizonierul iubirii. În ‘54, fotografii au prins, într-un colţ, imaginea unei femei bucurîndu-se după o victorie a lui Fausto. Avea o imensă pălărie. Albă. Era Giulia Occhini, consoarta medicului lui Coppi. Şi-a abandonat soţul, el, soţia. Scandal monstru, biserica italiană, dar şi legislaţia nu permiteau un copil. Sau, dacă acesta se năştea pe pămînt macaronar, ajungea în braţele jumătăţii Giuliei. Au fugit la Buenos Aires. Acolo s-a născut Faustino…Rodul relaţiei sale cu “Doamna în alb”, cazată, trei zile, în puşcărie, pentru adulter.
A suferit 13 fracturi. Nu l-au interesat prea tare. Cu una dintre ele a alergat, de la Napoli la Milano, 814 kilometri în 48 de ore. S-a oprit, apoi, şi a zis: “Parcă mă înţeapă aici!” A urlat, însă, de durere cînd Serse, fratele, şi-a spart capul, în ‘51, la asaltul Piemontelui, şi s-a stins de hemoragie cerebrală!
A introdus amfetamina. Camera sa era plină de cutiuţe de plastic, garouri, seringi. Întrebarea reporterului. “Şi tu ai luat ‘bomba’?” Răspuns: “Da!”. Întrebare: “De cîte ori?” Răspuns: “De cîte ori a fost nevoie!” Întrebare: “Şi de cîte ori a fost nevoie?” Răspuns: “Tot timpul!”
Răpus de malarie
Eddy Merckx a fost mare. Indurain, uriaş. Cu Pantani am crescut. Armstrong e cel care a arătat câ imposibilul este posibil. Dar Coppi a fost primul. A fost spectacolul. Prieten cu Papa, fumător convins, amic al paharelor de “rosso”. S-a stins acum 50 de ani, după o vînătoare în Volta Superioară. A venit, de acolo, cu malarie, a fost tratat de gripă A murit pe un 2 ianuarie, pentru a nu le strica apropiaţilor Revelionul. Inainte să plece, cel botezat de Mauro Ferretti, ziaristul, “Un uomo solo al comando”, a mai cerut doar o picătură de aer.
Cît pentru o ultimă căţărare..
December 19th, 2009 — Diverse
Ce soartă! Radu Durbac s-a născut în ziua în care s-a născut comunismul la noi şi a murit cînd comunismul a murit la noi. De 20 de ani, balonul oval şi buturile plîng
“Bineeee, băăăă, bineeeee!!! Urlă de bucurie!!! Dă de perete uşa vestiarului şi îi îmbrăţişeaza pe toţi! Primul îi iese în cale Petrică Florescu, pe care-l pupă! Apoi Nicu Postolachi şi Mircică Ciornei. Nu-i iartă nici pe antrenori, Cosmănescu şi Irimescu. România a învins Franţa, la rugby, cu 15-10!!!
Dă de perete uşa vestiarului. Ideal ar fi să-ţi ţii dinţii bine încleştaţi, altfel rămîi fără plombe. E furios! Rău de tot! Nu suduie, n-a făcut-o niciodatâ, dar nimeni n-are tupeul să ridice ochii din pămînt. Le e teamă să nu-i taie privirea lui. “Nu se poate aşa ceva! Ok, pierdem campionatul, asta e, dar să o furăm de la Dinamo, nu admit. Ştiţi ce înseamnă asta, nu? Iar schimbăm antrenorul, iar alt stil de joc!
“Dona” toate tricourile internaţionale
Anii ‘70. Trăia orice clipă în rugby, într-o vreme în care sportul se juca pe parchet sau iarbă, nu pe Dorobanţi, în Bamboo ori Fratelli. “Fierbea”. 34 de selecţii la echipa naţională, meciuri de răsunet. “Dona” toate tricourile prietenilor. Cel mai bun jucător de-al nostru în 1974. După ce i-a încins pe “cocoşi”, cu opt puncte, cei de acolo i-au dat coroana de fundaşul anului. Din buzunar scotea cinci titluri de campion, dar, şi aşa, în vestiar, rămăsese, pentru toţi, ‚Durby”. Cei mai mici, din respect, puneau şi un “nea” înainte!
În decembrie ‘89, era de serviciu. Patrula pe aleea de la CSA Steaua, lipit de o unitate militară, în Ghencea. Scenariul hollywoodian spune că un terorist ar fi sărit gardul, Răducu l-ar fi împuşcat şi oponentul, din cădere, ar fi tras şi el. La trei-patru ani după acele evenimente, varianta devenea: nişte tablagii din unitate, cu normă la cartuşe, s-au gîndit să ia la ţintă tot ce mişcă. Au îndreptat ţeava puştii spre cimitir, şi, pe direcţie…
20 de ani, ca-n romanul lui Dumas
Afară ninge. Vin sărbătorile! Voi, cei cărora vă curge în vine sînge roş-albastru! Uitaţi, pentru două minute, că aţi declarat război Piperei! Uitaţi de alcoolemiile columbienilor sau Don Juanilor de Rahova! Uitaţi de duşmanii din Ştefan cel Mare! Duceţi-vă la capătul lui ‘41! Noaptea, după ce ultimul tramvai s-a dus la culcare! Da, ştiţi voi unde, da, acolo, în faţa intrării ăleia comuniste, cu Clubul Sportiv al… Faceţi linişte! Aprindeţi o lumînare şi faceţi linişte! Nu-i aşa că parca se aude glasul lui Cornel Constantiniu şi versurile lui Iorga: “Au fost tăind un brad bătrîn / Fiindcă făcea prea multă umbră”?
Doamne, ce ironie a sorţii! Pe mormînt scrie RADUCU DURBAC. 23 august 1944 - 23 decembrie 1989. A trăit exact cît comunismul. Nu a apucat schimbarea. Ba da, scuze, doar o zi! Atît cît să tragă aer de libertate, asemenea bebeluşului bătut la funduleţ în primele secunde de viaţă…

Romania - Franta…Opt puncte marcate…Everestul sau…