6 februarie 1958. Tragedia celor de la Manchester United, pe aeroportul din Munchen. Astăzi, doar patru fotbalişti de atunci mai trăiesc. Bill Foulkes este unul dintre ei

Stătea în picioare, nemişcat. Nu avea ochii umezi, dar sufletul îi plîngea. Nu s-ar fi umilit în veci, însă avea mare nevoie de bani. “Douăzeci de obiecte vom scoate azi la licitaţie. Toate aparţin domnului William Anthony Foulkes”…El era! Ajunsese la 60 de ani, lumea îl cam uitase… Scosese de la naftalină jambierele din meciul cu Arsenal, celebrul meci cu Arsenal, din ‘58, tricoul din FA Cup Final, medalia de campion al Europei cucerită la 36 de ani… Le dusese la “Christie’s”, celebra casă de licitaţii. Nu plîngea, deşi ar fi urlat de furie.

Sticla de gin şi jocul de cărţi…
Chiar? Plînsese vreodată? NU! Îşi aducea perfect aminte. Era la începutul lui februarie, 1958. Intrase pe poarta spitalului din Munchen, “Rechts der Isar”, ajunsese în camerele coechipierilor, îi văzuse pe Duncan Edwards, pe Berry, pe Jackie Blanchflower, păreau OK, apoi întrebase o asistentă: “Dar ceilalţi, unde sînt ceilalţi?” Într-o engleză aproximativă, femeia îi răspunsese: “Care ceilalţi? Ăştia-s toţi de-au scăpat!” Da, da, atunci lacrimile au pornit contraatacul. Le-a oprit, elegant, fair, cu toată tăria fundaşului din el, pe linia ce delimitează ochiul de obraz. Ce naiba, Duncan se uita la el, cum să se smiorcăie???

…Cu o zi înainte, pilotul avionului încercase de trei ori să-i ducă pe “diavolii” de la Manchester, acasă, de la Belgrad, după escala din Germania. Puţin după ora trei, “Elizabethanul” se prăbuşea, se lovea de o casă şi se dezmembra… Primise o sticlă de gin cadou de la Ambasada Regatului din Belgrad. Juca împreună cu coechipierii cărţi cînd s-a produs tragedia. Avionul s-a rupt chiar de sub el, sticla i-a căzut în cap şi, ironic, asta a fost singura zgîrietură… Şapte coechipieri pieriseră pe loc…

Au reînviat după 10 ani!
A doua oară era să plîngă în mai ‘68. Trecuseră 10 ani de la despărţirea de “băieţi”, iar Manchesterul cucerea Cupa Campionilor Europeni, contra Benficăi, chiar pe “Wembley”. Ar fi cutremurat Albionul, ca o refulare, pentru deceniul de greutăţi, pentru locurile 7 şi 15 din campionat, pentru Johnny şi Jackie, care, de la Munchen, nu mai jucaseră niciodată fotbal, pentru… Dar avea, la gît, medalia. A privit cerul şi, neauzit de nimeni, a murmurat. “E şi a voastră, Busby Babes, e şi a voastră!”

…Acum, din spatele geamului, vedea cum sumele “urcă”, cum doamne bine îmbrăcate îi licitau cupele. Ştia că-şi vînduse, practic, sufletul, dar ce era să facă? Îmbuna medicamentele cu lacrimi?

Pe 6 februarie se fac 52 de ani de la tragedia celor de la Manchester United. În afara sa, doar trei jucători mai trăiesc azi. Dar el e cel mai bătrîn. Şi nu poate garanta nimănui că atunci cînd va ajunge în cimitirul Dudley, acolo unde merge an de an, în faţa mormîntului lui Duncan Edwards, nu va lăcrima, pentru întîia dată în viaţă…

 Ultima fotografie a “Diavolilor” inainte de partida de la Belgrad

…Roger Byrne abia aştepta să se întoarcă în Anglia. În burtica soţiei, Joy, lovea cu picioruşele primul lor copil. Roger cel mic nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, dar a ajuns băiat de mingi pe “Old Trafford”.

…Marion Bent, soţia lui Geoff, i-a păstrat cu sfinţenie decupajul dintr-un ziar. Poza reprezenta iubirea vieţii sale “furîndu-i” un balon lui Tom Finney…

…Eddie Colman, “Şolduri de şarpe”, avea doar 21 de ani şi 3 luni. Cel mai tînăr din avion…

…Mark Jones avea un Labrador, Rick. Patrupedul a decedat la scurtă vreme după 6 februarie. În toată aceasta perioadă, refuzase să se mai atingă de mîncare…

…David Pegg adunase o selecţie la “naţională” şi era considerat demnul urmaş al uriaşului Tom Finney. S-a stins la doar 22 de ani…

…Duncan Edwards, cel mai tînăr jucător selecţionat în naţionala Angliei, a mai rezistat 15 zile. În stare de şoc, s-a ridicat, pe patul de spital, în poziţia şezut, şi şi-a întrebat secundul: “Jimmy, la cît începe meciul cu Wolves?” Din păcate, dragostea lui Molly, logodnica cu care trebuia să se căsătorească, nu a fost de ajuns pentru a-l ţine în viaţă…

…Tommy Taylor a decedat pe loc. De la Belgrad îi telefonase logodnicei, Carol. “Pune ceva Guinness la rece! Abia aştept să ascultăm melodiile noastre”…

…Liam Whelan era cel mai religios dintre băieţi. Şi acum Harry Gregg se jură că, înainte de ultima încercare de decolare, l-a auzit spunînd: “Dacă se va întîmpla ceva rău, sînt pregătit să mor… Sper că şi voi!”

Drama de pe ”El Monumental”, din 23 iunie 1968, a fost prima mare tragedie din istoria fotbalului. Astăzi, măcelurile tradiţionale de la un River – Boca fac uitate cele 71 de victime…

La început, nu i-au crezut…
Daniel Passarella i-a privit drept în ochi: ”Vă spun clar că se aud paşi!”. Ce naiba, era ”Kaiserul”, cu 250 de meciuri jucate pentru ei, cum să-i pui la îndoială vorbele? Kempes, ”El Matador”, mai avea puţin şi îi lua la bătaie: ”Vă jur! Dacă faci linişte, ţipetele îţi intră direct în suflet!” Caniggia, ”ucigaşul” Braziliei, n-a mai rezistat: ”Zeci, sute de strigăte disperate. Suteee!”. Dacă nici Hernan ”El Valdanito” Crespo nu mai prezenta garanţie, atunci cine? ”Umbre, umbre care aleargă de colo-colo, fără noimă, par că nu-şi găsesc starea, se urcă pe pereţi!”. Pînă şi ”Pipita” Higuain a confirmat: ”Am găsit porţi deschise. M-am dus să le închid. Dar cineva trăgea, mereu, zăvorul…”

Infernul lui Dante? O joacă!
Se zice că Diavolul se joacă învîrtind Pămîntul. Cînd se plictiseşte, îl opreşte cu degetul. Atunci, în iunie 1968, unghia lui a atins ”Estadio Monumental Vespucio Libertti”. River – Boca, Superclasico. Gazdele nu mai cuceriseră campionatul de patru ani, “Los Xeneizes” urcau. S-a terminat 0-0. 90.000 de oameni plătiseră sub un dolar pe intrare, era un preţ popular.

Apoi… Nici azi nu se ştie. Unii spun că Poliţia ar fi închis porţile. Că toţi se aşteptau ca fanii trupei oaspete să mai rămînă pe gradene, să celebreze egalul. Alţii zic că pe scări nu era lumină, că de sus pînă jos sînt 80 de trepte şi că pe una singură încăpeau în acelaşi timp 15 oameni. 1.200 de suflete în cîteva secunde. Ceilalţi afirmă că suporterii ”Milionarilor” dăduseră foc la tot ce găsiseră, că era fum şi că trebuia să pleci pe undeva. Cîţiva susţin că turnicheţii se răsuceau doar de afară înăuntru, nu şi invers, aşa că degeaba deschideai porţile.

Infernul lui Dante a părut o joacă. Eduardo Arce, 13 ani. Julio Ferni, 15. Raul Ruzi Oscar, la fel. Media de vîrstă? 19 ani. 71 de morţi, sute de răniţi. Logic, niciodată vinovaţi găsiţi. ”Au adunat 100.000 de dolari cu totul, i-au împărţit şi ne-au pus să semnăm că dacă-i ducem acasă, nu mai aveam nici o pretenţie şi că să nu sărim la gîtul organizatorilor. I-am scuipat drept în faţă!”. Declaraţia unei văduve rămasă singură la 24 de ani…

Pereţii pot vorbi
Au trecut mai bine de patru decenii de atunci. Lumea s-a obişnuit cu măcelurile de la River – Boca, aşa că răniţii şi morţii de aici apar la ştiri pe coloană. De atunci, au mai fost Ibrox Park, 1972, cu 66 de morţi. Heyselul cel mediatizat, cu 600 de răniţi, Hillsborough, cu 96 de victime, în 1989. Însă… Azi, la doi paşi de Poarta 12, văruită şi rebotezată ”L”, se dezechipează ”La Banda Roja”. Nu există fotbalist care să nu le fi spus apropiaţilor că după ce antrenorul le comunică schema şi se face linişte, de undeva, din pereţi, par că se aud strigăte de disperare.

De 42 de ani, băieţii joacă şi pentru ele.

A doua zi, la reconstituire. Degeaba…

Foto: www.puerta12.com

Daca doriti, puteti accesa trailerul filmului (in spaniola) urmand aceasta adresa:

http://www.youtube.com/watch?v=tsD924_cZlc

N-a fost medic, dar a salvat mii de suflete. Fără să atingă pacientul. Paul Ciobănelu, fostul mare rugbyst, a ieşit victorios din grămadă. Apoi, s-a apucat de reconstruit vieţi

Vara lui ‘98. Bărbatul din faţa mea îşi întoarce privirea spre dreapta. Cu ochii mă îndeamnă să fac, şi eu, acelaşi lucru. Imaginea se fixează pe fereastră. “Vedeţi, dragă domnule, acolo ii inghetase inima! Avea 28 de ani, bărbat frumos, în toată puterea. Plîngea şi spunea: ‘De aici mă arunc, de aici mă arunc!!!”. Patru ore i-am vorbit. L-am salvat. Sau, uitaţi, chiar unde staţi dumneavoastră, pe scaunul ăsta vechi, se aşezase fata. 19 ani. Firavă, dulce, ingenuă. <<Cînd plec de aici, mă arunc direct în faţa metroului. Cine să se uite la una ca mine?’. Cu ea am tras mai mult, vreo trei ani. Ha, ha, acum îmi scrie, e căsătorită, are copii mari, aproape de facultate…”. Primul îşi pierduse un picior. Accident de maşină. Fata, mîna stîngă, puţin mai jos de cot. O presă de tipografie de 560 de kilograme…

“Euuu? Eu să mă plîng?”
Are aproape 60 de ani. Se uită, asemenea lui George Călinescu, la nişte imagini vechi, de pe birou. Nu spune nimic, însă ochii-i vorbesc, asemenea celor ai lui Noirtier de Villefort, celebrul personaj al lui Dumas. Par a spune: “Cine eşti tu, băieţaşule din fotografie, şi pentru ce porţi numele meu?” El e, cu patru decenii în urmă. Sub una dintre poze, galbenă, o maşină de scris imprimase “Paul Ciobănelu“. Numele său. Povestea…

Fusese un rugbyst uriaş. 14 ani la Steaua, trei în Franţa. “Căpitan” al naţionalei mari, în “epoca de aur” a ei. ‘61, 5-5 cu “Cocoşul galic”, la Bayonne, ‘68, 15-14, victorie mare cît infinitul, la Bucureşti.

Se pregătea de 40 de ani cînd a aflat că are cancer osos. Soluţia? Amputarea!!! Pentru un bărbat care 25 de ani îşi folosise picioarele ca să se războiască, în grămadă, cu alţi urmaşi ai lui Webb Ellis, asta însemna capătul. N-a fost aşa. A revenit în ţară, cu o proteză, şi s-a apucat de făcut miracole. La “Automecanica”, apoi, la “Produse Ortopedice” ori “Romhandicap SA” a adunat ingineri, meşteri mari, a inventat, a făcut mii de încercări, a desenat sute de schiţe… Proteze ortopedice, braţe, autoturisme adaptate pentru persoanele cu dizabilităţi, lupte cu statul pentru drepturile acestora, lupte cu sufletele unor oameni care, privindu-se în oglindă, refuzau să se mai lupte cu propria lor viaţă. I-a reînvăţat, pe toţi, să meargă. Să strîngă lingura de supă în “mînă”. Să aibă urmaşi, să devină bunici. A scos, din capu-i, ca Zeus pe Atena, meseria de “tehnician ortoprotezist”. “Eu, eu să mă plîng? De ce?”, spunea mereu. “Sînt un român fericit, pentru că, în 40 de ani, am făcut mii de români fericiţi!”

Au trecut de atunci 12 ani. Dar, ca şi Mucius Scaevola, pot băga mîna în foc că deasupra biroului de la Romhandicap SA al directorului Paul Ciobănelu stătea scris ceva din Talmud: “Cine salvează un om salvează o lume întreagă”…

Miep Gies este un nume care, cu sigurantă, nu spune mare lucru. Simpla lui rostire impune, insă, automat, ridicarea in picioare

Şi-a tapat, cu palmele, părul, aşa cum făcea de fiecare dată cînd intra în biroul şefului, şi-a dres fusta cu două mişcări scurte. Otto Frank a deschis, rapid, vorba: “Stai jos! Am să-ţi spun ceva extrem de important. De fapt, e mai mult decît un secret. Am decis să ne ascundem, pentru o perioadă, aici, în bibliotecă, în locul acela secret, ştii tu… Scurt şi la obiect: crezi că ne vei putea ajuta, aducîndu-ne, pe furiş, mîncare şi tot ceea ce ne trebuie?”

L-a privit lung. S-a uitat, apoi, la fila calendarului: 5 iulie 1942. Olanda e invadată de nazişti, Auschwitz scrie pe tine doar dacă li se pare că te-ai uitat ciudat şi el îi cere să protejeze o familie de evrei cu tot cu prietenii săi??? I-a stat, cumva, inima sau i se pare? Poate să facă ea asta la 33 de ani? O fracţiune de secundă privirile li se întîlnesc. Rosteşte un “Da!” puternic, ce crestează tăcerea şi asta e tot….

Ba, nu! E abia începutul. Doi ani îi va ascunde în blocul din Amsterdam. Din iulie 1942 pînă în august ‘44. Uneori, obosea să se tot ferească, să găsească, mereu, motive stupide cînd era întrebată ce face cu atîta pîine, cînd…Dar, de fiecare dată, strîngea din dinţi şi, mai ales, pleca cu ochii umezi cînd vedea că Anna, fetiţa cea mică de 12 ani, rupe un coltuc, ia o roşie direct din pungă, o şterge de rochiţă şi o dă gata din două mişcări. Şi mai observa ceva… Că tot scria de zor într-un caiet roşu cu verde…

Nici azi nu se ştie cine i-a trădat…
Ar fi vrut să moară atunci, pe 4 august, cînd au fost descoperiţi. Nimeni nu ştie cine i-a “turnat”. Procesele au fost o şaradă. Unii au ajuns direct la camera de gazare… Atunci a strîns, la piept, Jurnalul, caietul acela pe care-l tot vedea în poala Annei. Cînd a auzit că îngeraşul micuţei n-a mai lăsat-o să se chinuie în lagărul de exterminare de la Bergen- Belsen, cu doar o lună înainte ca trupele britanice să-l elibereze, l-a strîns şi mai tare. Şi a decis să-l publice…

După, doar Otto, capul familiei, s-a mai întors acasă. Ceilalţi…Ceilalţi fuseseră arşi pentru a nu răspîndi epidemii şi îngropaţi într-o groapă comună… Cu greu s-a dezlipit de caieţel… Aşa a apărut, în ‘52, cînd rănile păreau că se mai cicatrizaseră, “Jurnalul unei fete tinere”, mai cunoscut ca “Jurnalul Annei Frank”. O carte cutremurătoare, una dintre cele mai vîndute ale secolului trecut. 222 pagini scrise pe genunchi, într-o perioadă cruntă şi crudă…

Miep Gies a decedat pe 11 ianuarie 2010. La 100 de ani. Alunecase pe zăpadă, de Crăciun, şi asta avea să-i fie fatal.

Ea era cea care, cu aproape şapte decenii în urmă, protejase opt vieţi şi o carte. Superlativul absolut al sublimului…

Fausto Coppi a fost totul. Cinci “Il Giro” şi două Tururi. 13 fracturi. O amantă căsătorită, un copil nelegitim. Amfetamină. Descoperitor de talente. Prizonier de râzboi. Un sportiv uriaş, ucis de malarie acum 50 de ani

A fost un ciclist genial. A pornit de jos, într-o Italie fascistă, a adunat 144 de victorii după 666 de starturi. A spart zeci de cronometre, a doborît sute de bariere şi recorduri. Campion mondial, a pus pedala pe cinci “Il Giro” şi pe două Tururi.

A fost un descoperitor de ciclişti geniali. Federico Bahamontes, ibericul, “Acvila din Toledo”, îşi aduce aminte. “Venise la mine, în Spania. M-a privit drept şi mi-a spus să uit dracului de faptul că sînt căţărător. A adăugat că-mi caută el echipă serioasă, mi-a găsit şi m-a făcut om”. La 81 de ani, azi, Bahamontes, varsă o lacrima. Vedeţi ce nume stă alături de Tour de France, ediţia 1959…

A fost prizonier de război. Soldatul 7375, din Regimentul 38 Infanterie. În martie 1943 l-au trimis în nordul Africii. Pe 13 aprilie, englezii l-au luat prizonier. Pe 8 iulie 1945, cucerea Circuitul Milanului. Nu se mai urcase în şa de fix patru ani!

A fost prizonierul iubirii. În ‘54, fotografii au prins, într-un colţ, imaginea unei femei bucurîndu-se după o victorie a lui Fausto. Avea o imensă pălărie. Albă. Era Giulia Occhini, consoarta medicului lui Coppi. Şi-a abandonat soţul, el, soţia. Scandal monstru, biserica italiană, dar şi legislaţia nu permiteau un copil. Sau, dacă acesta se năştea pe pămînt macaronar, ajungea în braţele jumătăţii Giuliei. Au fugit la Buenos Aires. Acolo s-a născut Faustino…Rodul relaţiei sale cu “Doamna în alb”, cazată, trei zile, în puşcărie, pentru adulter.

A suferit 13 fracturi. Nu l-au interesat prea tare. Cu una dintre ele a alergat, de la Napoli la Milano, 814 kilometri în 48 de ore. S-a oprit, apoi, şi a zis: “Parcă mă înţeapă aici!” A urlat, însă, de durere cînd Serse, fratele, şi-a spart capul, în ‘51, la asaltul Piemontelui, şi s-a stins de hemoragie cerebrală!

A introdus amfetamina. Camera sa era plină de cutiuţe de plastic, garouri, seringi. Întrebarea reporterului. “Şi tu ai luat ‘bomba’?” Răspuns: “Da!”. Întrebare: “De cîte ori?” Răspuns: “De cîte ori a fost nevoie!” Întrebare: “Şi de cîte ori a fost nevoie?” Răspuns: “Tot timpul!”

Răpus de malarie

Eddy Merckx a fost mare. Indurain, uriaş. Cu Pantani am crescut. Armstrong e cel care a arătat câ imposibilul este posibil. Dar Coppi a fost primul. A fost spectacolul. Prieten cu Papa, fumător convins, amic al paharelor de “rosso”. S-a stins acum 50 de ani, după o vînătoare în Volta Superioară. A venit, de acolo, cu malarie, a fost tratat de gripă A murit pe un 2 ianuarie, pentru a nu le strica apropiaţilor Revelionul. Inainte să plece, cel botezat de Mauro Ferretti, ziaristul, “Un uomo solo al comando”, a mai cerut doar o picătură de aer.
Cît pentru o ultimă căţărare..

Ce soartă! Radu Durbac s-a născut în ziua în care s-a născut comunismul la noi şi a murit cînd comunismul a murit la noi. De 20 de ani, balonul oval şi buturile plîng

“Bineeee, băăăă, bineeeee!!! Urlă de bucurie!!! Dă de perete uşa vestiarului şi îi îmbrăţişeaza pe toţi! Primul îi iese în cale Petrică Florescu, pe care-l pupă! Apoi Nicu Postolachi şi Mircică Ciornei. Nu-i iartă nici pe antrenori, Cosmănescu şi Irimescu. România a învins Franţa, la rugby, cu 15-10!!!

Dă de perete uşa vestiarului. Ideal ar fi să-ţi ţii dinţii bine încleştaţi, altfel rămîi fără plombe. E furios! Rău de tot! Nu suduie, n-a făcut-o niciodatâ, dar nimeni n-are tupeul să ridice ochii din pămînt. Le e teamă să nu-i taie privirea lui. “Nu se poate aşa ceva! Ok, pierdem campionatul, asta e, dar să o furăm de la Dinamo, nu admit. Ştiţi ce înseamnă asta, nu? Iar schimbăm antrenorul, iar alt stil de joc!

“Dona” toate tricourile internaţionale

Anii ‘70.  Trăia orice clipă în rugby, într-o vreme în care sportul se juca pe parchet sau iarbă, nu pe Dorobanţi, în Bamboo ori Fratelli. “Fierbea”. 34 de selecţii la echipa naţională, meciuri de răsunet. “Dona” toate tricourile prietenilor. Cel mai bun jucător de-al nostru în 1974. După ce i-a încins pe “cocoşi”, cu opt puncte, cei de acolo i-au dat coroana de fundaşul anului. Din buzunar scotea cinci titluri de campion, dar, şi aşa, în vestiar, rămăsese, pentru toţi, ‚Durby”. Cei mai mici, din respect, puneau şi un “nea” înainte!

În decembrie ‘89, era de serviciu. Patrula pe aleea de la CSA Steaua, lipit de o unitate militară, în Ghencea. Scenariul hollywoodian spune că un terorist ar fi sărit gardul, Răducu l-ar fi împuşcat şi oponentul, din cădere, ar fi tras şi el. La trei-patru ani după acele evenimente, varianta devenea: nişte tablagii din unitate, cu normă la cartuşe, s-au gîndit să ia la ţintă tot ce mişcă. Au îndreptat ţeava puştii spre cimitir, şi, pe direcţie…

20 de ani, ca-n romanul lui Dumas

Afară ninge. Vin sărbătorile! Voi, cei cărora vă curge în vine sînge roş-albastru! Uitaţi, pentru două minute, că aţi declarat război Piperei! Uitaţi de alcoolemiile columbienilor sau Don Juanilor de Rahova! Uitaţi de duşmanii din Ştefan cel Mare! Duceţi-vă la capătul lui ‘41! Noaptea, după ce ultimul tramvai s-a dus la culcare! Da, ştiţi voi unde, da, acolo, în faţa intrării ăleia comuniste, cu Clubul Sportiv al… Faceţi linişte! Aprindeţi o lumînare şi faceţi linişte! Nu-i aşa că parca se aude glasul lui Cornel Constantiniu şi versurile lui Iorga: “Au fost tăind un brad bătrîn / Fiindcă făcea prea multă umbră”?

Doamne, ce ironie a sorţii! Pe mormînt scrie RADUCU DURBAC. 23 august 1944 - 23 decembrie 1989. A trăit exact cît comunismul. Nu a apucat schimbarea. Ba da, scuze, doar o zi! Atît cît să tragă aer de libertate, asemenea bebeluşului bătut la funduleţ în primele secunde de viaţă…

Romania - Franta…Opt puncte marcate…Everestul sau…

O editură iberică a dat viaţă unei cărţi teribile: scrisorile a 500 de francezi condamnaţi la moarte în perioada ocupaţiei naziste, zâmislite cu cîteva ore înaintea prezenţei în faţa plutonului de execuţie.

“La 4 au anunţat că mă împuşcă. Dragă mamă, dacă m-ai vedea, n-ai putea crede cît de calm sînt”. Robert Dusillet, 19 ani, executat la Fresnes, 1941! “Nu mi-e teamă, nu-mi stă în obicei aşa ceva. Mă gîndesc doar că ai noştri ne-au ghilotinat, ai lor ne împuşcă, mişeleşte, pe la spate! Onoare Franţei!” Michel Dabat, ucis la Nantes! “Dragilor, vă asigur că în acel moment, cînd călăul va urla <<FOC!>>, voi purta, pe piept, fotografiile voastre, ca să fiţi cu mine, mereu, chiar şi în mormînt!”…”Pupicei mari, uriaşi. Uriaşi ca aceia pe care-i putem da doar cînd sînt ultimii”…Frînturi de scrisori, gînduri lăsate pe bucăţi de şerveţel, pe hîrtie igienică!

“Ghetele dă-i-le lui Maurice, are mare trebuinţă de ele!”
“M-aş bucura să ştiu că atunci cînd puiul nostru va creşte mare îi vei povesti despre tatăl lui. Apropo, să nu uit de ghetele alea bune. Dă-i-le lui Maurice, are mare trebuinţă de ele”… “Pare greu de crezut, dar surîd. Voi muri în picioare, într-o după amiază de mai în care soarele străluceşte”, ultimele vorbe ale evreului Fernand Zelinkov, frizer parizian. Pascal, comunist francez. “Draga mea, sper să gaseşti un proletar demn de tine. E dur ce spun acum, dar să fiu al naibii dacă nu sînt gelos pe moarte!”  Guy Moquet, 17 ani, arestat pentru că lipea afişe: “Scuză-mi caligrafia, îţi scriu din picioare, văd doar lumina ce trece printre gratii. Nu tremur, dar am un creion foarte mic. Gata, le aud paşii! Vin să mă ia, nu mai pot scrie”…Sînt şi depeşele a două femei. “Îmi pare nespus de rău că nu te-am putut face fericit. Glorie ţării noastre!”. “Cînd o să poţi trăi din nou, cînd ritmul tău va putea întrece ritmul amintirii mele, să te gîndeşti, pentru utlima dată, la ceea ce am fost. Apoi, te rog, zboară spre viitor! Găseşte fericirea în braţele altuia!” Felicien Joly, 15 noiembrie 1941.

Editura iberică “Barril y Barral” a reunit scrisorile a 500 de condamnaţi francezi din perioada ocupaţiei naziste. Cartea e groasă, dă senzaţia că niciodată nu va putea fi citită. Şi asta pentru că din două în doua pagini începi sâ plîngi. Nu poţi lectura mai mult de 50 de rînduri, n-ai cum, ochii ţi se inundă. Onoare, glorie, curaj, suferinţă, jertfă, adevăr.

În ziua lansării cărţii, în Franţa, Domenech primea aproape 1.000.000 de euro pentru calificarea naţionalei la “Mondiale”, dupâ mîna lui Thierry.

Brusc, francezii bâtrîni, oameni de onoare, şi-au adus aminte de Mareşalul Pétain şi al său regim de la Vichy…

Boxerul “Paco” Rodriguez a decedat la 25 de ani. Poreclit “El Nino Azteca”, era o mare speranţă a boxului american. A fost de acord ca, după moarte, organele sale să fie donate

Respirăăăă!!! Prima dată, o face cu temere. Normal, ar trebui să-l doara. Trage aer, îl ţine, îi dă drumul. Nu simte decît o pişcătură, ca de furnică. Are 24 de ani, e pe un pat de spital. Deasupra sa vede figura logodnicei, a mamei, a tatălui. Surîd, sunt bucuroşi. A primit, ca transplant, un plămîn. Se va face bine, are organismul tînăr. Numele său? Francisco “Paco” Rodriguez…

Încă e ameţită, dar stă pe propriile-i picioare. E dimineaţă, îşi toarna “Kellogg’s” tradiţional în lapte. Are 31 de ani, de 25 papă, la micul dejun, aşa ceva. A primit, ca transplant, o retină. Vestea încurajatoare nu e numai cea că ochiul i-a fost salvat, ci şi că boala - ceva cu nume ciudat, nici ea nu ştie exact ce e - nu se va mai extinde şi la celălalt, bun. Numele ei? Francisco “Paco” Rodriguez…

I se pare că 3.000 de fire îi brăzdeazâ corpul. Aude numai piuieli, e monitorizat de o infinitate de aparate. S-a săturat să privească tavanul alb, s-a săturat să vadă reluarile reluărilor transmisiunilor sportive în direct. Dar trăieşte, şi asta e tot ceea ce contează! De pe noptieră îi zîmbesc Gema, soţia, şi Nora, nepoţica. Cu cinci săptămîni în urmă îşi vedea sfîrşitul…La doar 61 de ani…Apoi… Apoi l-au anunţat să se pregătească. A primit, ca transplant, o inimă… Numele lui? Francisco “Paco” Rodriguez…

Asemenea marelui Rocky

Cu două zile înainte de meci, s-a pozat pe treptele Muzeului de Artă din Philadelphia, acolo unde “Rocky”, personajul său iubit, se antrena. A intrat în ring, susţinut de tatăl şi de fratele său, şi ei foşti mari boxeri. Era pentru prima dată cînd încrucişa mănuşile în afara oraşului Chicago, dar, “habitualmente”, a sărit peste corzi, cu sombrero şi muzică de mariachi. Avea viitor, cucerise, la 17 ani, “Golden Gloves”. Acum, la 25, urca treaptă cu treaptă. I se pusese şi poreclă, “El Nino Azteco”, era mîndru de ea. Adică feţişoară de copilaş, dar instinct de războinic…Devenise profesionist în ianuarie 2005 şi toţi mexicanii lui îl iubeau.

Un croşeu l-a culcat la podea în repriza a 10-a. Din colţul său s-a aruncat prosopul. Era, însă, prea tîrziu. A decedat într-o duminica, la prînz, dupa slujbă. Cu ceva timp în urma îşi redactase testamentul. Da, ştia ce se spune, e cam sinistru ca la nici trei decenii de viaţă să începi cu “Fiind în deplinătatea facultatilor…” A fost de acord ca dupa moartea sa, indiferent cînd şi cum va surveni ea, sa-şi doneze organele programului “Gift of Life”. Dintr-o duminică, de după slujbă, opt oameni îi mulţumesc non stop. La fel ca soţiile, soţii, copiii, nepoţii, cumnaţii şi verii lor.

Pe toţi îi cheama Francisco “Paco” Rodriguez.

“Chick” Gandil a fost ca Sergiu Nicolaescu. Adică a făcut tot în “film”. Şi a dat naştere unui nou “sport”. Mondial! Asta în 1919…

Cu un bobîrnac, alungă o scamă imaginară de pe “S”-ul din dreptul inimii. În curba de sus a literei stă un “O”, în cea de jos, un “X”. Îşi gîdilă în acelaşi timp urechile clăpăuge, dă şapca pe ceafă, scuipă printre dinţi, apoi, cu piciorul, “storceşte” saliva. În vestiar se simte miros de transpiraţie, de malţ, de tutun…

Dă roată, ca să vadă dacă sînt toţi. Începe brusc. “Bă, treaba stă aşa! Am auzit zilele trecute că ăla, Edison, a zis că geniul e unu la sută inspiraţie şi 99 la sută transpiraţie!” Scuipă şi continuă. “Buuunn! Eu am două variante. Prima, de ce dracu să nu fie 99 la sută inspiraţie, să nu trebuiască să alergăm? A doua, dacă tot e să fie transpiraţie, de ce nu a lor?”

Opt alb-negri mititei

E toamna lui 1919. SUA. Chigaco. “Sufrageria” celor de la White Sox, faimoasa deja echipă de baseball. Cel care le-a vorbit e Arnold “Puiul” Gandil. E niţel cam dilău, ziarele îl descriu ca pe un “jucător neîmplinit profesional”, adică un fel de veşnic nemulţumit, dar, per total, e “sculă” pe teren. A rugat şapte coechipieri să rămînă după program. Sînt cei cu carte, uniţi de ura comună împotriva patronului Charles Comiskey. “Bă, nu ne-am săturat să ne fure ăsta şi să ne dea marmeladă din ce în ce mai puţină? Cico - îi zice lui Eddi Cicotte - ţi-a promis 10.000 de dolari dacă prinzi 30 de meciuri, corect? După 29, te-a trecut pe bancă!!! Hahaha! Se uită apoi la Lefty Williams. “Nu o da cotită, ştiu că ai 2.600 pe lună şi că ăsta îţi tot promite, şi-ţi promite, şi-ţi promite…Cu promisiunea o să mori!” Nici “Happy” Felsch, nici “Shoeless” Jackson, nici “Buck” Weaver nu sînt mulţumiţi. E momentul in care istoria sportului ramane gravida cu un prunc nedorit…

“Puiul” are soluţia. PARIURILEEEE!!! Vine “World Series”, dau piept cu Cincinnati Reds. Trebuie doar să o facă pe proştii şi au 10.000 de dolari fiecare, preţ de pornire. Acum, că toţi sînt băgaţi, deşi unii cam ezită, le spune totul. A vorbit cu Joseph “Sport” Sullivan, parior de meserie. “Caşcavalul” e dat de gangsterul Arnold Rothstein şi depus de “locotenentul” său, Abe “Micul Evreu” Attell, fost campion la box. Cine să se ia de astia?

Bulgărele pornise la drum. Miza creştea pe cei de la “Reds”, deşi nimeni nu le dădea nici o şansă. Promiseseră să rezolve cazul finuţ, dar uneori nu le ieşea ca-n schemă şi lumea-şi dădea coate prin tribune. Pe final, cînd nu primiseră decît jumătate din bani, 5.000 de dolari, s-au gîndit să se sucească, dar era prea tîrziu…

I-au prins peste un an. Pe toţi. Au recunoscut. I-au suspendat pe viaţă. Dar cutia Pandorei fusese deschisă, iar “noul produs” pornea la export, cu mare succes. În Spania, în Brazilia, în România, în Grecia, în Polonia…

Petea Vâlcov a fost unul din marii fotbalişti ai României. A scris istorie la Venus, a evoluat la „naţională” şi a murit cu arma în mînă pe frontul sovietic al celui de-al Doilea Război Mondial, acum exact 66 de ani

E frig. Mantaua e rece. Stă pe spate, cu ochii la cer şi vede stele. Zeci de stele. Simte o slăbiciune în trup. Pune mîna. E umed. Doamne, o fi sînge? A simţit ceva, ca o ciupitură mai puternică. A căzut, a vrut să tragă aer, dar şi-a dat seama că se sufocă. Ce caută el în stepa kalmukă? Luptă contra ruşilor care i-au atacat ţara, Basarabia, România, dar acum e de partea germanilor, aici, în inima budiştilor…
 
Fondator de echipe la 14 ani!

Revede etape ale vieţii. Se sperie. „Aoleu, cînd începi să-ţi aminteşti de tot şi de toate înseamnă că se apropie sfîrş”…. Nu vrea să se gîndească la aşa ceva…Surîde…Îl vede pe Pantelimon Sabatin, zis Pantişa, cel care fugise la Chişinău de bolşevici. E prin 1918, are opt ani şi seara, pe Ciclodrom, pe „Reni”, se duce să-l vadă cu mingea. Tata, preotul-profesor Vâlcov, îl ceartă mereu, dar toţi fraţii, Vasile, Colea, chiar şi Volodea, ăsta micu, sînt topiţi după Pantişa, aşa că n-are ce să le facă…

În ‘24, da, atunci, deşi abia îi dăduseră tuleiele, puseseră bazele echipei „Viteaz”, iubită de toţi militarii. Curînd, avocatul-notar Grosu, preşedintele, avea să-l anunţe că e titular! Are puşca lîngă el. O simte. Dar e, şi ea, rece. Tot mai rece.

A trecut la Venus, în Ţara cea Mare. Ce echipă! Apoi…Apoi acel România – Bulgaria, de pe „ANEF”, primul său meci la naţională, în iunie ’33. Cum să uite aşa ceva dacă de acasă, din Basarabia, l-a chemat special pe fotograful Şapocilin să-i facă poze? 15.000 de oameni în tribune. Şi el…el…cu gol în minutul 11, cu nea Costică Rădulescu antrenor, cu Silviu Bindea şi Dobay – „Calul” îmbrăţişîndu-l, cu celălalt Petea, Steinbach, cu Ghiţă Ciolac, cu „Ciogli” Vogl, cu… Apoi, iar gol, pe final. 7-0!!! Ce vremuri! Ar vrea să se ridice, dar nu poate, tot corpu-i amorţit… Şi jocul cu Germania, de la ei, de la Erfurt. Au mîncat bătaie, cu 4-2, dar 35.000 de suflete i-au aplaudat cele două goluri!!!

Ce echipă aveau şi „negrii”! Mamăăă, ce frumuseţe de echipă! Cu „Zeul” David, făcut parcă din cauciuc, cu Gyula Bodola, cel care-l striga „Pietiea baci”, cu Costică Humis, „Grecul”, cu Ghiţă Albu în apărare. Îi e din ce în ce mai frig…Ar fi putut scăpa de recrutare, dar era ofiţer, cum să „dribleze” Armata şi să nu-şi apere ţara? Cummm? Nu mai vede stelele. Par că s-au stins. „Cine Doamne iartă-mă o fi ajuns la concluzia că sufletul omului cîntăreşte 21 de grame?!” E linişte. Linişte în război?  Pare că aude versurile lui Maria Rilke…”Mare a moartea, peste măsură / Sîntem a ei cu rîsul în gură…”

…A doua zi, raport pe Regiment. „Locotenent Petre Petea Vâlcov!” „Prezent! Căzut la datorie ieri, 16 noiembrie 1943, în luptele din…”