Helmut Klopfeisch a stat rezemat de perete ca să audă meciurile Herthei, a coborît în beciurile STASI şi şi-a lăsat mama să moara în RDG în timp ce el fugea în RFG! Totul pentru fotbal!
I-a arătat toate aprobările. Fata s-a dus după dosar. O aşteaptă. Legea permite, acum, ca tu, fost cetăţean al Republicii Democrate Germane, actualmente al Germaniei, să-ţi “studiezi” fişele de la STASI. Altfel spus, să vezi cine te-a turnat…Domnişoara revine…”Mamă, ce gros e! Şi e plin de fotbal! Numai asta aţi făcut toată viaţa?”…

Rîde amar cînd vede numele aşa-zişilor prieteni. Îi credea amici, ei scriau “note”. Avea 13 ani cînd s-a ridicat Zidul… “Doamne, de la 13 ani mă urmăreau?” Au pus plăcile de beton. El a rămas în Est, ea, marea lui dragoste, Hertha Berlin, în Vest. Se ducea cu tatăl său, stăteau lipiţi de peretele rece, făceau linişte şi ascultau. Cînd auzeau strigăte de pe stadion, se bucurau şi ei. Cînd bătea doar vîntul, însemna că băieţii sînt conduşi!

Preşedintele lui Bayern s-a dezbrăcat pentru el!
Dă paginile. “Da, da, da! Excusiile în Romania, URSS, Polonia…” Aici avea voie. Din salariul său de curăţător de geamuri îşi permitea să urmărească la lucru, pe viu, echipele dragi. Fotbalul era pasiunea sa, era viaţa sa. Cei de “peste” au început să audă de el, de nebunul care nu scapă nici un meci. Bayern München a vrut să-l viziteze. Prin 80, preşedintele Fritz Scherer în persoană a ajuns la el acasă!!! A început să se dezbrace pînă a scos la iveală echipamentul roşu al echipei. Era tricoul lui Rumenigge, plin de semnăturile jucătorilor!”Altfel, nu puteam trece la graniţă”, s-a destăinuit “imperialistul”. Azi, povestea pare vodevil. Acum 30 de ani, însă…

Ajunge la jumătatea dosarului. “M-au chemat de patru ori. Mi-au arătat nişte celule, mi-au zis să spun tot ce ştiu! Ce naiba ştiam?” N-a mai rezistat şi a ţipat la ei. “Dacă vă mai atingeţi de mine, o să vă spun prietenului meu, Beckenbauer! O să apară totul în ziare!” Au dat un pas înapoi. Dacă nu ar fi găsit o poză cu el de gît cu Kaiserul, îi făceau felul! Dar aşa, era mai greu…Pe fundal, o femeie. Angajată STASI. Aşa a trăit 30 de ani. Cu iubire pentru fotbal, dar supravegheat de securitate!

Ajunge în 1989. Şapte ani s-a rugat de ei să-l lase să plece. Şapte ani! În 1989 i-au pus ştampila. De ce atunci? Mama-i era bolnavă, pe moarte. Ca să treacă linia şi să se intoxice cu propagandă capitalistă, trebuia să o părăsească. Dacă nu, nu mai vedea fotbal ca lumea…A cerut o derogare, o prelungire. “Pleci acum sau niciodată!”. A plecat! Cea mai dragă fiinţă a decedat la cinci zile dupa aceea. A vrut să se întoarcă. Nu l-au mai lăsat. “Ai fost contaminat, acolo să stai!”  Îi pedepsiseră, crunt, în dragostea lui pentru balon! Însă doborîse Zidul!

Închide dosarul prăfuit. Pe copertă scrie “Helmut Klopfeisch”. Numele său

Laporta, bossul Barcelonei, a ordonat ca rămăşiţele lui Josep Sunyol, “presidentele” catalan ucis în timpul Războiului Civil, să fie descoperite şi date familiei martirului

Nu ştiu de ce au fost chemaţi. Un mail intern, strict secret, cu: “Presi vă aşteaptă la el în birou!”. Atît, nimic mai mult! Îşi dau cu presupusul, miroase a treabă serioasă din moment ce nouă suflete – de la PR, de la marketing, de la “conta”, de la “area social” au fost convocate.

“Presi” dă “Benvinguts !”, se încheie la nastrurele mijlociu al sacoului, roteşte capul ca pentru a face prezenţa, apoi, zice sec: “Ce ştiţi despre Războiul Civil?”. Hait! Ce e asta? Dacă şi-a găsit să-i chestioneze pe probleme de istorie, nu şi-a ales cel mai bun moment.

“Viva la Republica!”
Dar Joan Laporta, starostele lui FC Barcelona, lămureşte rapid misterul. “Pe 6 august 1936, preşedintele nostru, martirul nostru, Josep Sunyol i Garriga, a fost ucis mişeleşte de trupele franchiste. Pînă la finalul anului – şi nu mă interesează cît ne costă - vreau ca mormîntul său să fie găsit, iar rămăşiţele pămînteşti să ajungă în posesia familiei. Claro?”

Sunyol se născute în 1898. Politician măiastru, devenise în scurt timp simbolul Catalunyei şi al Republicii. În 1928 intrase în structurile clubului catalan, pe care-l iubea atît de mult încît închisese ochii că la conducere se afla Arcadi Balaguer, monarhist trup şi suflet. În iulie 1935 fusese uns preşedintele trupei blaugrana şi dusese echipa în finala Cupei, cu miticul Zamora în poarta adversarilor. Apoi… Apoi a început Războiul Civil.

A plecat să-şi susţină “miliţiile”. Pe 6 august 1936, pe drumul ce leagă Madridul de La Coruña, la kilometrul 51, maşina în care se afla a trecut “graniţa”. A fost oprit. S-a dat jos şi a început să strige: “Viva la Republica”!, fără să-şi de-a seama cine sînt băieţii din faţa lui, înarmaţi. Fără proces, a fost executat pe loc. Au apărut întrebările. Şoferul chiar nu ştia că de acolo începe teritoriul inamic? Soldaţii îl recunoscuseră atît de repede, deşi conflagraţia începuse cu doar trei săptămîni înainte? Dacă nu a fost găsit vinovat, cum de l-au împuşcat? A fost abandonat la trei kilometri de locul crimei, găsit apoi de trupele loiale şi îngropat? De ce istoria consemnează trei executaţi dacă în maşină erau patru?

Cît e suflet şi cît e publicitate?
Ideea a fost sută la sută a lui Laporta. “Toţi preşedinţii Barcelonei reprezintă istoria noastră. Mai cu seamă că aici vorbim despre un martir!”, au fost vorbele sale. Unii amintesc despre publicitate. “Catalan, erou, dedicat echipei”…Imagine excelentă pentru cel care doreşte să-i găsească rămăşiţele pămînteşti. Alţii zic ceva despre suflet. “Laporta trăieşte pentru FCB, respiră FCB, aşa că e perfect normal ceea ce face”.

La 2.597 kilometri mai la Est, nimeni nu repetă gestul lui Laporta. Din inimă sau din interes. Asta ar conta mai puţin….

Sunyol cu ţigara în gură la un meci al Barcelonei. În stînga sa, Lluis Companys, un alt erou catalan, executat de trupele lui Franco în 1940

Cel mai mare alpinist al tuturor timpurilor, Reinhold Messner, îşi doreşte ca trupul să-i fie sfîşiat de zăgani, sus, pe înălţimi. E primul om cu toţi “optmiarii” la bord

Unu…doi…trei…Şiiiii! “Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască! La mulţiiii aniii!” Luminile se sting brusc, sărbătoritul suflă cu putere în cele două cifre - lumînări: un şase şi un cinci! Întuneric total cîteva fracţiuni, apoi, blitzuri, zeci de blitzuri şi tradiţionala întrebare: “Ce-ţi doreşti?” “Cea mai frumoasă moarte! Să fiu devorat de vulturi, undeva, în Himalaya! Am vazut chestia asta în Tibet şi m-a impresionat profund. Pielea celui decedat este tăiată fîşii-fîşii, apoi păsările vin şi-o ciugulesc…Cadavrul dispare rapid”… Stop! Ce-i asta? O glumă proastă? Un film horror facut de amatori?

Prieten de şase decenii cu piscurile
Pe bărbosul cu părul castaniu-roşcat îl cheamă Reinhold Messner. A ajuns la vîrsta “pensionării”, a dat o masă alături de prieteni, dar şi de presă. Răceala pioletului a aflat-o, întîia dată, la cinci ani, la prima ascensiune. La 13 era deja “veteran”. Mulţi spun despre el că este cel mai mare alpinist al tuturor timpurilor. Şi asta nu numai pentru că Everestul, Nanga Parbatul sau K2-ul îi zic “Nenea” cînd îl vad prin preajmă, fiind primul om cu toţi cei 14 “optmiari” la activ ori pentru că pe “Acoperişul Lumii” a urcat singur, fără oxigen, ci şi pentru că alături de Hermann Buhl e creatorul stilului alpin total. Adică, tată, pe munte nu te duci la petrecere, cu strigături şi sticle de bere la jambiere! Îţi trebuie un echipament ergonomic, minim, cît mai confortabil, uşor, fără alai prin preajmă: şerpaşi, cumetri vitregi de şerpaşi, prietenari, camere foto de un terra, tabere bază…

În 1970, la primul Nanga Parbat, şi-a pierdut fratele, Günther, în timpul coborîrii pe Diamir. Fratele şi şase falange. Degerături. Amputări. Apoi…Apoi s-a specializat pe a demonstra posibilitatea imposibilului. “Nu poţi urca solo la 8.848 metri”, au spus specialiştii. În 1978 a plecat, singurel, de la tabără - bază şi a păpat un biscuite sus, pe Everest. “Fără oxigen suplimentar e imposibil”, au adăugat medicii. În 1980 a tras aer în piept şi doar cu el a culcat Chomolungma la pămînt. “Nu exista dubla-ascensiune. Faci un vîrf, cobori, faci altul”…1984, Gasherbrum I şi II, bifaţi dintr-un singur foc.

Cadoul de “desparţire”
“Nu vreau sa mor, ca un prost, în ascensiune. Chestia asta nu e mîndră de un alpinist. Dar să mă sfîşie vulturii, o, da, asta e ceva măreţ!”, spune astăzi. “M-am cam retras, am îmbatrînit. Deja fiul meu, de 18 ani, mi-o ia înainte la fiecare escaladare.

Pe Păunaş, nepotul lui Moş Dănilă, vulturii lui Galaction îl răpeau şi provocau o tragedie. Cu Messner  e altceva…

Primul e cel mai important jucător din istoria celui mai important club din lume. Al doilea e cel mai important jucător din istoria unui club care nu-l consideră important

Cazul 1. Îngerul

 Sîmbătă 17 octombrie 2009, undeva în Madrid. Cînd intră pe gazon, toată lumea se ridică în picioare şi-l aplaudâ. “Suflul” celor 150.000 de palme este atît de puternic încît, la 300 de metri de stadion, zahărul se amestecă singur în ceaşca de cafea, fără ajutorul linguriţei. De-a stînga sa stă nea Florică Perez, starostele celei mai galonate echipe din Omenire. La dreapta, e Georgică, Georgică Valdano. Acu’ a urcat în birouri, la costum şi cravată, dar, cu un deceniu şi jumătate în urmă, de sub cravaşa sa debutase în Primera, pe vremea cînd încă nu ştia dacă e bine să te razi şi în “răspâr” sau dacă a te bârbieri înseamnâ doar să te dai cu lama de sus în jos.

Cazul 2. Îngerul decâzut

 Sîmbătă 17 octombrie 2009, undeva în Barcelona. E atîta linişte în casă încît îşi aude ticăitul propriului ceas electronic. Nu-şi găseşte locul, nu ştie ce să facă. Brusc, faxul pleacă la drum. Îl extrage, cu lehamite. În stînga, e semnâtura lui Sanchez Llibre, starostele, în dreapta, bleahhh…nici nu vrea să se uite!!! Textul e simplu. “Din cauza evenimentelor petrecute în ultimul timp….bla bla bla…avem rugamintea de a NU ăâ prezenta la meciul cu Tenerife din data de…ora…bla bla bla…pentru a nu inflama, şi mai mult, spiritele. Gracias, cordialmente”….

 Primul e Raul Gonzalez Blanco, cel mai important jucâtor din istoria lui Real Madrid. La meciul cu Valladolid a adunat a 711 prezenţă oficială cu tricoul “albilor” pe el. A primit o statuie, a marcat două goluri, a fost eroul serii. 320 de reuşite şi vreo nouă recorduri “sparte”. A doua zi, de dimineaţă, duminică, s-a prezentat la antrenamentul neobligatoriu doar aşa, ca să nu piardâ mişcarea!

 Al doilea e Raul Tamudo i Montero, cel mai important jucător din istoria lui Espanyol Barcelona. În vară, Pochettino, antrenorul, cu care a fost coleg în vreo sută de meciuri, pe vremea lui Mauricio-jucătorul, i-a luat banderola. Apoi, i-a luat şi postul de titular. Omul termină contractul în iunie aşa că a cerut ca eventuala clauza de reziliere a contractului sâ-i fie coborîtâ, de la 30 de milioane la doar două, pentru a se putea transfera mai uşor în caz că ar exista oferte din Anglia, de la arabi sau de aiurea… Din acel moment, a devenit “persona non grata” “Leul din Santa Coloma” adunase 13 sezoane la “papagali”, 129 de goluri marcate dar degeaba.

 A doua zi împlinea 32 de ani. Halal aniversare! A dat o bere cîtorva prieteni şi…atît! A treia zi, de dimineaţă, s-a prezentat la antrenamente. Doar aşa, cît să afle că va mai prinde tricoul cu alb şi albastru cînd Sisif va urca bolovanul în vîrful pantei şi piatra va rămîne, cuminte, acolo.

Sultan Kosen este, oficial, cel mai înalt om din lume. Cînd au întins metrul şi au văzut că are 2.47 m, antrenorii de baschet de la Galatasaray au zis că l-au prins pe Dumnezeu de mînă. Dar n-a fost, nici pe departe, aşa.

În 2003, la cafeaua de dimineaţă, turcul Cavit Altunay a văzut că la graniţa ţării sale cu Irakul, într-un sătuc uitat, Kiziltepe, trăieşte un tînăr de doar 20 de ani. Pe lîngă el, înalţii locului păreau pitici: măsura 2.42 m! Şi tot creştea! Imediat a lăsat ceşcuţa şi ziarul, şi-a făcut bagajele şi a tulit-o spre “minune”. Pînă a ajuns acolo, băiatul cu prenume predestinat ajunsese la 247 de centimetri!

L-a luat deoparte pe al său tată. Era convins că dăduse peste o mină de aur, aşa că s-a apucat să sape. “Uite ce e, omule! Îl iau cu mine la Istanbul, îl fac mare baschetbalist!” “Da, dar el, săracul, n-a văzut oraşul ăsta mare decît de două ori. De fiecare dată cînd am mers la spital!”, a venit răspunsul. “Lasă, nu-i nimic. Atinge inelul coşului fără să se înalţe pe vîrfuri!”, a continuat Cavit. “Da, dar el, sărmanul, n-a jucat în viaţa lui sportul ăsta!” “Se poate, dar într-un an, la înălţimea lui, nu-mi fac probleme, va umili tot!” “Da, dar el, amărîtul, n-a ţinut, niciodată, în mîini o minge de baschet!”

Merge numai ajutat de cîrje
L-au fotografiat, l-au pus să zîmbească, i-au dat tricou cu Galata! I-au arătat cam ce ar trebui să facă la sportul ăsta nou. Însă lui Sultan nu-i stătea gîndul la bliţuri şi microfoane. Doctorii îi descoperiseră o tumoră în spatele ochilor. Apăsa pe glanda pituitară şi asta îl făcea să crească non-stop. Ar fi vrut să vadă un doctor, pentru că înţelegea că ceva e anormal, din moment ce fraţii lui - patru la număr - aveau dimensiuni “omeneşti”, dar shootingurile nu-i dădeau voie.

Antrenorul trăgea de el, aşa cum pe vremuri samsarii de boxeri făcuseră cu Gogea Mitu, gigantul nostru din Mîrşani. “Nepoate, ai cele mai mari mîini din lume, cele mai late. Cu 27,5 centimetri poţi ţine două mingi, nu una!” Apoi, de uriaş au auzit şi cei de la Cartea Recordurilor. Plimbări pe la Londra, poze cu Tamisa, “live”-uri la Ankara, foto cu politicieni turci…
N-a putut ajunge mare baschetbalist. Nici măcar baschetbalist, fără “mare”. Genunchii îl dor mereu, merge doar ajutat de cîrje. În 2008, l-au operat, i-au oprit creşterea. De şcoală s-a lăsat, lucrează cu jumătate de normă ca fermier, pentru a-şi ajuta familia. Vrea un calculator şi-şi caută marea iubire.

Pozele din 2004, cu panoul de baschet în dreptul cotului, le păstrează, însă, alături de decupajele din ziarele de atunci. Aşa, ca o ironie a sorţii: să ai aproape doi metri şi jumătate şi să nu poţi arunca la panou!!!

Daca simtiti ca puteti, intrati aici !

Pe 14 decembrie 1911, Roald Amundsen atingea, pentru prima dată în istorie, Polul Sud. Tot atunci, “trăgea” şi o fotografie, pentru a demonstra veridicitatea expediţiei. Ea a fost găsită, recent, în Biblioteca Naţională a Australiei

Decembrie 1912. Cu degetele vineţii, Olaf Bjaaland, după ce coboarâ de pe vas în Hobart, Tasmania, “donează” negativele lui JW Beattie, “starostele” locului în materie de fotografie. Acesta n-are timp de “prostioare,” aşa că i le pasează lui Edward Searle, mîna sa dreaptă. Omul le scoate şi le aşează într-un album, “Cărţi poştale”. În 1965, familia îi vinde opera Bibliotecii Naţionale Australiene. În 2009, Harald Lund aude “povestioara”. Se duce la Antipozi, “bărbiereşte” 700.000 de imagni în şapte luni şi descoperă minunea.

Explicaţii. Olaf a fost fotograful oficial al expediţiei condusă de Roald Amundsen. Lund e compatriotul său şi unul dintre biografii “acreditati”. “Minunea” este o fotografie cu patru bărbaţi: prima dovadă a atingerii Polului Sud!

Instantaneu la -57 de grade
Uitati-vă la imagine! Marele explorator nordic e primul din stînga. În faţă, tovaraşii de expediţie, pioşi. 14 decembrie 1911, termometrul arată 57 de grade. Cu minus! În cortul acela vor dormi peste noapte, pe cortul acela au “urcat” stindardul Norvegiei. “Te-am pus, acolo, dragă steag, la Polul Sud, pe ceea ce începînd de azi vom numi platoul Regele Haakon al VII-lea”, spune Amundsen. Olaf scoate capacul aparatului foto, ţine mîna în aer preţ de două secunde şi, gata, poza e făcută!!! Toţi sînt profesionişti, dar el e cel mai tare: schior de meserie, avea să poarte torţa olimpica în 1952, trăind pîna la 88 de primăveri…

Roald intuia, acum un secol, cît va valora această “captură” peste ani, într-o vreme în care nu existau trucaje ori PhotoShop. Cunoaştea că Peary şi Cook s-au “ţigănit” pentru înteietatea atingerii Polului opus. Ştia că Scott este pe urmele sale, că vrea şi el o bucăţică de nemurire. Aşa că-şi ia toate măsurile: face poze, scrie un jurnal - contrasemnat de doi dintre oamenii săi - , măsoara totul de zeci de ori. Cînd teodolitul i se strică, nu disperă, pentru că are un sextant, de rezerva. Face totul ca la carte. Termină treaba, lasă două scrisori - de control, pentru a demonstra că a ajuns acolo, pe “Polheim” (n.r. - “Casa Polului”), cum îi spune el, apoi pleacă în Tasmania.
Aici, Olaf lasă pozele şi…

  …în 2002, cei de la biblioteca din Canberra scanează albumul. “Ştiam că este vorba despre imagini din expediţia de la Polul Sud, dar nu credeam că e unica din lume!”, spun curatorii. Ironie a sorţii - sau nu - pentru a stabili autenticitatea, experţii au comparat imaginea lui Olaf, cu cea a lui Scott, luată peste cinci săptămâni. Erau identice!

Vasco Núñez de Balboa a fost intaiul alpinist “profesionist”. Pe 25 septembrie 1513, devenea primul om din lume care vedea, în aceeaşi clipă, ambele Oceane: Atlanticul şi Pacificul.

“Atunci, hidalgo Núñez  de Balboa, auzind învinuirile de trădare şi rebeliune, nu se mînie, ci privi cu dispreţ. Ridică, semeţ, capul şi spuse doar atît: <<Niciodată nu l-am trădat pe Rege! Niciodată!>>. Degeaba!Peste cîteva momente, capul său se rostogoleşte în Plaza Santa Maria din Acla. Şi, dimpreună cu el, se stinge şi lumina din ochii ce văzuseră, pentru prima dată veniţi din Lumea Veche, cele doua mări albastre: Atlanticul şi Marea Mare din Sud”…

Conquistadorul din ladă
“Hidalgoul ajunsese pe pămînturile noi într-o ladă. Era un aventurier şi, după multe pribegii, se pitulase pe vasul lui don Enciso. Devenise, rapid, stăpînul coloniei. Pe la 1 septembrie 1513 pornise, cu o brigantină şi zece bărci spre capătul de sus al rîului Chucunaque, cum îi ziceau cei de pe aici. Vreo 190 de caballeros, zece băştinaşi şi copoi. Dupa 20 de zile printre hăţisuri, ajunserâm pe teritoriul lui Torecha, mai mare pe acolo. Hidalgo Núñez  de Balboa scoase archebuza şi trase. Spaimă pe indieni cînd văzură flama. Se predara pe loc.

Pe 24 ajunserăm sus, cam vreo 900 de metri peste apă. Hidalgo se trezea de dimineaţă, făcea tumbe, se căţăra prin copaci, doar cu o cîrpă în jurul trunchiului, bea multă apă şi asuda. Avea nişte ghete cu ţepi, suia mai repede decît noi. Pe 25, de dimineaţă, după ce aflase de la călăuze că de pe un vîrf se vede Marea cea Mare, ne-a zis să stăm locului. A urcat doar el. Parcă-l vâd: coiful pe cap, cu pene, barba aranjată, apărătorile pe el. Steagul în mîna stîngă, spada pe dreapta. Dacă făceam linişte, îi auzeam inima bătîndu-i în piept. Cînd a ajuns în vîrf, a spus doar <<Ay, mi Dios!>>, s-a pus în genunchi, a înfipt steagul şi a făcut semnul crucii. Era primul om din Lumea noastră care vedea, pe o parte Marea Atlanticului, pe cealaltă, Marea Mare de Sud (n.r.-viitorul Pacific). Două întinderi de apă, doi ochi fericiţi. Cei mai fericiţi de pe pămînt! Pater Andres de Vara, însoţitorul expediţiei, a intonat un Te Deum laudamus, apoi, toate glasurile soldaţilor, ale aventurierilor, ale indienilor, ale bandiţilor s-au unit într-o singur cor.

S-a tăiat un copac şi pe el, cu săbiile, am crestat semnul crucii şi iniţialele stăpînului nostru, Regele…

Dar invidia fuse mare. Hidalgo Pizzaro, tovarăşul său de arme, l-a arestat, la porunca guvernatorului Pedrarias, furioşi că nu au fost lăsaţi să facă ei măreaţa descoperire. Iar în ianuarie 1519, totul se sfîrşi. Şi eu, scribul Antonio de Valverde, v-am istorisit această poveste, ca unul care a trăit-o”…

Marele pictor italian, precursor al barocului, îşi omora, acum 400 de ani, adversarul şi îi tăia testiculele, la capătul unui meci de “palla a corda” disputat pe o miză de 45 RON

E soare pe “Campo Marzio”. Roma, final de mai. Michelangelo Merisi şi bunul său prieten, Onorio Longhi, joacă o partidă de “palla a corda”. Brusc, apar şmecherii locului. Nici o muscă nu strănută pe aici fără ştiinţa lui Ranuccio Tomassoni! Aluat bun, a cochetat cu pictura, provenind dintr-o familie cu ceva biblioteci prin casă, dar a devenit, rapid, “băiat de Dorobanţi”. Scandalul mocneşte. Merisi acceptă rămăşagul de zece scudi şi jocul începe pe terenul lung de 30 de metri. E aproape de final, o minge buclucaşă nu cade nici afară, nici înăuntru şi beizadeaua aruncă un “Va a fare in culo!” E greu să mai faci ceva acum: “Tu vorbeşti, păzitor de curve ce eşti!”, ripostează tînărul de 35 de ani! Săbii scoase din teacă. Tomassoni are “şcoală” şi, din două mişcări, îşi taie, la gît şi la o ureche, adversarul. Dar fandarea decisivă vine din cealaltă parte: trupul lui Ranuccio e străpuns! Fioros, “Michele” taie testiculele “duşmanului”, după care e dus pe braţe, mai mult mort decît viu, într-o casă conspiratiă. Lumea e îngrozită!!! Nu e o scenă din “Naşul”, ci întîmplări reale din Roma anului 1606!

De la penel la sabie
Supravieţuitorul e marele Caravaggio, pictorul care avea să spargă toate barierele Renaşterii, să scoată din mînecile-i largi clarobscurul şi să devină precursorul barocului. Artistul cu “Bacchus”, “Băiat cu un coş de fructe”, “Cina din Emmaus” ori “Sfîntul Matei şi îngerul” n-a fost, niciodată, un cuminte dar, parcă, de cînd o cunoscuse pe Filide Melandroni, părea că nu mai ştie pe ce lume trăieşte.

Femeia îi fusese model pentru vreo trei-patru tablouri, însă, tocmai cînd lucra cu ea la “Portretul unei curtezane” şi se îndrăgostise nebuneşte, aflase că e una dintre cele mai curtate prostituate din Roma, “femeia” lui Ranuccio, “peştele” şi protectorul ei. De trei ani căuta razbunarea.

Şi, duminică, 29 mai 1606, ea a venit! Partida de tenis a fost doar pretextul. Caravaggio l-a ucis pe Tomassoni şi, conform obiceiurilor vremii, i-a tăiat “bărbăţiile”, pentru că duelul plecase de la o “damă”. Cînd funcţionarul de la curtea criminală l-a găsit, a replicat că a căzut în sabie şi s-a rănit…

“Un miracol al artei, o minune a naturii”, după cum îl descriau apropiaţii, Caravaggio avea să moară de malarie, la doar 39 de ani, după o viaţă zbuciumată, presărată cu condamnări, arestări, ascunzişuri, dueluri ori crime. Şi astăzi, documente păstrate la Vatican vorbesc despre un talent uriaş, dar aprig la mînie şi degrabă vărsător de sînge!

Pare greu de crezut, dar Brin şi Page, fondatorii mamutului de căutare pe net, şi-au gasit naşul!!! Are 90 de ani, munceşte încă şi poate fi găsit în dreptunghiul de “search” dacă tastezi “Ilie Savu”

Îl rogi să-ţi istorisească, în două minute, sezonul 66-67. L-a trăit, poate ai noroc să-şi mai aducă aminte ceva…”Sîntem în primavara lui ‘46. Atunci se vorbeşte pentru prima dată despre o echipă a Armatei”. Ţi-e ruşine să-l întrerupi, dar încerci un timid: “Poate ne tragem puţin spre anii ‘70″…”06.30, deşteptarea. Pînă la 07.45, antrenament de dezmorţire în parcul oraşului. 08.00, duş. Ăsta era începutul cantonamentului din vara lui 1947″… Din nou, tu: “Încercăm măcar un ‘60?” “Primul meci pe Venus, cam pe unde e Opera de astazi, ora 16.10, cu Dermata, în toamna lui ‘47. Ploua niţel şi echipa a stat aşa pe teren: Lăzăreanu, în poarta…Degeaba! Poţi avea memorie la reportofon doi tera, se termină! Şi n-ai ajuns nici măcar în 1955…

Omul - legendă

N-ai ceas, dar stai în faţa sediului LPF. Ştiu, acum o să începeţi să ţipaţi că acolo nimeni nu lucrează, că acolo există un singur Corleone, că…Îl vezi intrînd şi ştii că e 08.00. Face asta de ani buni. Azi, o nemernică de problemă la coapsă îl cam chinuie. Dar e la fel de mîndru şi de băţos ca în tinereţe. Nu dă la nimeni voie să-l ajute!!! Şi-a schimbat, acum, trei primăveri, maşina…Demara, prea greu, de la semafor. Acolo, în biroul ce dă în Parcul cu Platani, ţine evidenţa a tot ceea ce mişcă prin prima divizie. Nu-i trebuie calculator. Acum, pe bune, dacă memoria sa e de 100 de ori mai puternică decît a oricărei cutii albe, ce rost ar avea să consume o priză?
N-ai ceas, dar stai în faţa sediului LPF. Îl vezi ieşind şi stii că e 13.00. Nici o secundă în plus, niciuna în minus. Dacă la Observatorul Regal din Greenwich s-ar produce un dezastru, nea Ilie Savu ar fi singurul om de pe Pămînt care să le poată da o mînâ de ajutor baietilor de acolo.

Nu e numai istoria CSCA-ului, a CCA-ului ori a Stelei. E istoria fotbalului românesc. Dar noi, ocupaţi, zi de zi, cu toate tîmpeniile, nu avem timp de El. Nici măcar cît să-i dăm un telefon, pe 9 ianuarie, cînd atinge nouă decenii de viaţă. De 70 de ani slujeşte soccerul!!! Nu l-a trădat nici măcar o secundă: a fost jucător, antrenor, coordonator, metodist, “vice”, preşedinte, secretar-general.
Unii se laudă cu un nou tip de maşină, alţii cu conturile din bancă, unii cu o noapte la Burj al Arab. Mai rămîn puţini, foarte puţini, cei care se pot mîndri cu faptul că Ilie Savu, singurul om care-l culcă pe Google la podea dintr-o lovitură, le-a făcut onoarea de a le strînge mîna!