Cea mai bună echipă din lume, “Dream Team”-ul american de baschet, pierdea o singură dată în istorie, în faţa unor tineri. Se petrecea fix acum 20 de ani

Trei. Da, atîtea momente îi marcaseră viaţa. Ok, poate fuseseră mai multe, dar pe acestea le considera “borne”.

28 august 1963. Doctorul Martin Luther King citise faimosul “I have a Dream!” în faţa a 200.000 de oameni, într-o vreme în care barurile aveau intrări separate în SUA. Una pentru albi, cealaltă, care nu se deschidea niciodată, pentru negri. El, cu statura sa atletică, fusese desemnat “bodyguard”. La final, îi ceruse textul dactilografiat liderului. Nu ştia că după moartea acestuia avea să deţină un unicat…

Apoi – nu, nu asta era ordinea cronologică, dar, parcă, ce mai conta? -, accidentul din 25 septembrie 1994. Dimineaţă, mîzgă, coliziune frontală. Nouă coaste rupte, fracturi de pelvis şi claviculă, plus plămîn bulit. Două săptămîni de semicomă…Dar cine a văzut drac mort şi raţă înecată?

Şi 24 iunie 1992! Daaa! Cea mai importantă zi din viaţa lui!!!

“Naşii” lui Jordan, Johnson, Bird, Robinson…
Era antrenor de baschet. George Raveling. 14 ani jucător în NBA, fusese ajutor de cîine lup la “naţionalele” olimpice ale SUA. Specialist în Universităţi. Atunci l-au căutat. Cum era să uite? “Dream Team”-ul, cea mai bună echipă din istorie, se pregătea pentru Olimpiada de la Barcelona. Aveau nevoie de ceva de calitate, nu de mîini moarte. Au zis să coordoneze un “Developmental Team”, un fel de trupă ţîţă de mîţă, cu jucători aleşi de el. A luat vreo opt băietani pe care pusese ochii deja, i-a completat cu alţi patru din Atlantic Coast Conference. Şi a oferit lumii singura echipă din istorie care a reuşit să dea de pămînt cu Jordan, Pippen, Robinson, ori Johnson!

Pe 24 iunie 1992, în La Jolla, California, “căpriorii” aveau să facă instrucţie de front cu “greucenii”. Anfernee “Penny” Hardaway venea de la Memphis, 20 de primăveri. Chriss “C-Webb” Webber speria lumea la 19 ani, Rodney Rogers avea deja o medie de 22,5 puncte pe meci, deşi abia deprinsese bărbieritul în răspăr, Grant Hill fluiera la cei 2,03 metri şi 102 kilograme ale sale, iar Allan Houston ori Bobby Hurley se distrau cu Magic ori Stockton. Scorul? 62-54, cu Houston zece bucăţi a cîte trei…

Da, da, cunoştea textul! Că şmecherii stătuseră mai mult la găurelele de la golf, că Barkley nu mai mîngîiase mingea din aprilie, că Johnson avea HIV, că pe Bird îl durea spatele, că Robinson se refăcea după operaţia din martie, că Jordan, Pippen ori Drexler abia terminaseră sezonul, că…Vorbe…A intrat în vestiar, s-a uitat la ei, le-a zis doar atît: “Sunt sigur că o să putem!”. Şi au putut…

“Air” i-a gonit, a doua zi, din sală
Restul…Restul, Doamne, ce clipe! O sală fără spectatori, cu uşile închise, cu piese de 24 de carate cu mîinile pe cap, nevenindu-le să creadă că la o lună înaintea Barcelonei pot pierde. Cu jurnalişti care-l sunau după meci, pentru a-l întreba dacă e adevărat că scorul fusese 88-44, dacă e adevărat că Jordan nu evoluase, dacă e adevărat că antrenorul Chuck Daly îi spusese că nu-l interesează acest meci, dacă…Nu! Vrăjeală! Bătuseră pe bune, demonstraseră că au stofă, iar Karl Malone declara, deja, că “dacă pui mîna pe o astfel de echipă, într-un an eşti campion!” “Într-un an?”, ripostase el. “Păi, dacă i-ai învins pe cei mai buni din lume, ce naiba eşti?”.

A doua zi, de furie, Jordan urla ca toţi “ăia de ieri” să fie daţi afară de la antrenament…


George Raveling, cu pulover de culoare închisă, omul care i-a învins pe imbatabili

Bird, Jordan, Johnson. De la stînga la dreapta, trei “căpăciţi” de “Penny” Hardaway

”Amarillo Slim”, cel mai mare gambler şi jucător de poker din istoria omenirii, s-a stins la 83 de ani. Cînd mergeţi spre agenţii, trimiteţi un gînd bun pentru el. Merită!

Pişicher, mare pişicher. Stilul acela de yankeu căruia începe să-i placă viaţa după al patrulea degetar de whisky. Avea şi vorbele la dumnelui. Văzuse lumina nopţii, pentru că fusese bătut la funduleţ pe la 03:00, în Amarillo, Texas, deci furase ceva şi din orgoliul localnicilor. “Mă bucur că în ultimii cincizeci de ani populaţia din orăşel a rămas constantă. De fiecare dată cînd o domnişoară rămînea grea, un bărbat îşi lua tălpăşiţa”, glumea el.

Lumea l-a aflat în 1972, cînd a cucerit World Series of Poker. “Omule, te aşezi la masă şi, primul lucru, cauţi «fazanul» de jumulit. Dai un ocol, dacă nu zăreşti mutre de papleacă, e nasol, înseamnă că fazanul eşti tu!”, avea filosofia de joc. Rupea tot. Juca, paria, paria, juca. L-a prins pe L.B. Johnson, al 36-lea preşedinte al SUA, şi l-a “curentat” rău la poker. La fel şi cu Nixon. S-a apucat de turnee. Purta o pălărie de cowboy, împănată cu un cap de şarpe cu gura deschisă. Reptila îl muşcase cîndva…

Escobar a vrut să-l arunce din elicopter
Era omul-spectacol. Făcea show fără a deschide gura. Punea pariuri din orice. Dar nu nebuneşti, ci cu cap, gîndite. Trăia pentru asta. În 1990, l-au scos dintr-un cazino, i-au pus un sac pe cap, l-au suit într-un elicopter, au deschis o uşă şi au început să numere pînă la zece. Gorilele lui Pablo Escobar îl confundaseră…”Omul de zăpadă” şi-a cerut scuze, au băgat o mînă, două, i-a luat banii şi au rămas tovarăşi. Pe drumul de întoarcere, l-a prins pe Willie Nelson, cel cu vocea de 24 de carate. “Punem prinsoare că te împuţinez la domino?”, l-a întrebat. Au jucat la Las Vegas, o noapte întregă. Împuţinarea a fost de 300.000 de dolari.

A ochit un făzănel. “Nepoate, luăm la cotă că lovesc o minge de golf şi ea se duce mai mult de o milă, adică undeva la 1,6 kilometri?”. Nepotul îşi freca bucuros mîinile, 400 de metri era recordul profesioniştilor. A dat 1,9 kilometri. Terenul de joc era un lac îngheţat…

A bătut un antrenor de baschet la “triple” cu o minge de rugby, a întrecut un campion taiwanez de ping-pong jucînd cu cutii de “Coca Cola” storcite, a întrecut un cal pe 100 de metri, la viteză. Au făcut pariul, apoi l-a anunţat pe jockeu de cursă: 50 de metri dus, 50 întors. Cînd amărîtul se chinuia să oprească animalul şi să-l întoarcă, el trecuse, deja, linia de sosire. Pentru un rămăşag de 30.000 de dolari s-a pus pe făcut rafting, iarna, pe Rîul cel fără de Întoarcere. În prealabil, vorbise cu Jacques Cousteau, iar acesta îi încropise un costum de neopren.

A găsit un megieş care să pape prepeliţe 30 de zile
Se băga în cele mai nebuneşti pariuri, dar le analiza bine. Era un gambler cap-coadă. Şarpele începuse să se decoloreze, el nu mai bunghea cărţile, dar tot juca. Din cinci litri de sînge, doi erau adrenalină.

A pus pariu că găseşte un om care să halească o prepeliţă în fiecare zi, timp de o lună. L-a găsit.

În toamna lui 2006 l-au jefuit. Armat. Au tras asupra maşinii sale trei gloanţe. Nu l-au nimerit. “Punem pariu că nu mă îngropaţi?”, a urlat după ei. În ianuarie 2007, l-au călcat iar. De data asta, acasă la el. A scăpat. Peste doi ani, tot în iarnă, l-au bătut şi i-au luat banii. Ridicase un cîştig de la o casă de pariuri…

“Amarillo Slim”, Thomas Austin Preston jr., s-a stins pe 29 aprilie, la 83 de ani. Cancer de colon. La asta nu prea se dă cotă. Dintre mioritici, puţini am auzit de el. Dar în acest weekend, sau în cel următor, sau în cel de peste două săptămîni, ori la toamnă, poate la iarnă, nu uitaţi, în drum spre agenţie, să ridicaţi, puţin, ochii spre cer. Cine ştie?, poate “Amarillo Slim” vă va purta noroc…

Cum nu erai atent, cum “haţ”, şarpele de Amarillo îţi lua banii…

La 76 de ani, îi lua la rost pe crupieri. “Putem să dăm şi noi cărţile alea ca în anul 2004 ori dormim?”

Dick Fosbury a inventat săritura în înălţime modernă. A luat un aur olimpic, apoi s-a făcut inginer, la 25 de ani. N-a acceptat să fie, niciodată, erou

Nu dorea să facă asta. Intrase în sala de conferinţe şi numărase. Scurt. 20, poate 25 de rînduri, cu cîte 20 de oameni pe fiecare. “Doamne, peste 400 de ziarişti adunaţi doar pentru mine”, îşi spusese. Apoi se întrebase: “De ce, cine naiba sunt eu?”

Da, chiar aşa, cine era?
Prin 1960, pe la vreo 13 ani, se apucase de atletism. Săritura în înalţime, chestia aceea cu bară urcată la peste doi metri şi saltea după ea. Moda “forfecării” picioarele era pe final, apăruse altă şoricărie. Îţi luai avînt, treceai un picior peste ştachetă, corpul, apoi celălalt picior, dar cu faţa la burete, nu cu spatele. Se chinuise de un infinit de ori şi nu-i ieşea. Orice puşti cu pretenţii de vîrsta sa, lăsa băţul intact la 1,54 metri, înălţimea standard dacă vroiai să scoţi o domnişoară la un suc. La el nu mergea. Încercase cu “foarfeca”. Măiculiţă, de cîte ori se trezise cu bara în cap! Trecuse la “straddle”. Se săturase să se lovească în bărbăţie.

A tratat bara cu spatele!
Dar nu dezarmase. Seara, cînd ceilalţi plecau, rămînea, singur, pe pistă. Îi era ruşine să nu-l vadă careva. Se concentra, număra, descrescător, pînă la 15, vreme în care se mişca de pe un picior pe altul, calcula paşii şi…la treabă! Dar nu oricum, ci cu spatele. Adica “bătea”, se arcuia, sărea, cu faţa la cer, se unduia deasupra bării şi-şi trăgea picioarele. Asta era!!!

L-au “mirosit” şi-au chemat presa. L-au tras în poze. Era 1963, cum să nu-şi aducă aminte, cînd toată America a putut citi “Cea mai nebună săritură din lume!” I-a lăsat în pace şi a urcat ştacheta. 2.00, apoi, 2.10, apoi…

L-au luat la Olimpiadă, Mexico, 1968. Numărul 272, USA pe piept. Peste 2.20 au trecut numai trei. El, Valentin Gavrilov, rusnacul, şi “fratele” Ed Caruthers. La 2.20, Vali, nema, Ed din a doua. A ajuns în finală. Caruthers n-a putut. La ultima încercare a sa, a făcut ceea ce ştia. A început să numere. “15, 14, 13″. Stadionul se întreba. “Oare ăsta mai sare azi sau şi-a luat liber?” Lumea întreagă privea un slăbănog de aproape doi metri, cu un adidas alb şi unul albastru cum se pregăteşte să sară. Şi a sărit!!! 2,24 metri, campion olimpic cu încercarea aceea, “comică”, cu spatele la bară!!!

Omul acesta schimbase soarta atletismului. Folosise pantofi de sport light şi adoptase o nouă tactică. Pentru curioşi, la München, din 40 de săritori, 28 aveau să o facă după metoda sa!!!

S-a retras după aceea
Nu era un erou, ci doar un tip care inventase ceva. Nu degeaba dorea să se facă inginer. Nu doborîse recorduri mondiale, nu-i luase faţa lui Bob Beamon, doar trecuse o ştachetă. Aşa credea el. Nu putuse să se califice pentru 1972. Se retrăsese. Un fel de “Veni, vidi, vici!” De atunci, însă, faţa sportului se schimbase.

…Intrase în sala de conferinţe şi numărase. Scurt. “15,14, 13″. Descrescător. Ca atunci, pe “Olimpico Universitario”. “Acum un an de zile, în martie 2008, am fost diagnosticat cu tumoare vertebrală. S-a încercat scoaterea ei, dar, pentru că era prea aproape de şira spinării, s-a trecut la chimioterapie. Care a dat roade”. N-apucă să termine. Cei 400, poate mai mult, sunt în picioare şi aplaudă.

Omul, cu şapcă pe cap - chimioterapia nu e prietenoasă deloc -, nu plînge. Doar numără. Pe fundal, un retroproiector “curge”. “Mexico, 1968, săritura Fosbury!”
El e! Dick Fosbury! Fără lunganul de 21 de ani, “cel mai săritor băiat din lume”, atleţii şi-ar fi forfecat, poate, şi astăzi picioarele…

Astăzi, pare o săritură banală. Acum 50 de ani, însă, era o noutate

N-a plecat de tot din sport. Dick, în centru, în mijlocul atleţilor americani pe care-i pregăteşte

Nişte americani i-au dat viaţă, un englez a crescut-o, iar un scoţian i-a fost naş în vestiar. Cea mai frumoasă melodie de pe stadioane a împlinit 67 de ani!

VIDEO /  Liverpool - Barcelona - You’ll never walk alone

“Cioc, cioc!”. Bătăi în uşă. “Come in!”. Două “gulii” se iţesc. Roger Hunt şi Tommy Smith. Trag cu coada ochiului în spate, ca şi cum ar ascunde ceva. Ori pe cineva. “Mister, am vrea să ascultaţi ceva, trei minute!”. Bill Shankly, uriaşul antrenor al celor de la Liverpool, nu ştie ce să creadă. Îi cunoaşte de pişicheri pe ăştia doi, dar nici chiar aşa, să se apuce de cîntat???… Răsare a treia “gulie”. Aaa! E Gerry, Gerry Marsden. Liderul formaţiei “Gerry and the Pacemakers”, despre care se spune că ar fi fost numărul unu dacă Beatles nu exista… E vara lui 1963, FC Liverpool se află în pre-season, iar băieţii l-au rugat pe mister să-i permită şi lui Gerry să vină cu ei. De obicei, nu halea aşa ceva, dar băiatul ăsta de 20 de ani chiar era fiert pe fotbal şi pe echipă. În plus, şmecher de rasă. Nici nu punea dreapta pe chitară, că 20-30 de domnişoare din sală erau deja leşinate. L-au “păcălit” frumos… A închis ochii şi l-a suit în autocar…

Broadway, 1945
Gerry vorbeşte repede, ca şi cum ar avea lecţia învăţată ad-literam. “Melodia e compusă în 1945, de Rodgers şi Hammerstein, nişte adevăraţi, absolvenţi de Broadway în perioada de aur a music-hall-ului. «Carusel» îi zice piesei. Netty, verişoara lui Julie, personajul principal feminin, îi cîntă bucata asta după ce Billy Bigelow, bărba’su, s-a sinucis în urma unui jaf armat eşuat. Asta e în actul al doilea. Apoi, pe final, iar reapare. Billy coboară din ceruri pentru a fi alături de Louise, fiica lui şi a Juliei, care tocmai termină liceul”…

Shankly, cu mîinile împreunate, cu scaunul dat pe spate, crede că e luat la mişto. Liverpool n-a mai luat un titlu din ’47, el are termen pînă ieri să formeze o nouă echipă şi ţîcniţii ăştia trei o pun de un band? Dacă Nessie, soţia sa, n-ar fi fost topită după Gerry ăsta, ce minge ar fi făcut din fundul lui… Continue reading →

Zarraga şi “Marquitos”, nişte dinozauri de la Real Madrid, s-au stins în decurs de o lună. Aveau, braţ la braţ, 441 de meciuri şi 10 Cupe ale Campionilor. Pe cine a interesat dispariţia eroilor cu tricouri cu anchior, bască pe cap şi genţi din lemn?

Mi ţi-l prezentase marele Bernabeu, presidentele. Don Santiago, cu trabucul în gură - da, aşa erau conferinţele de presă pe atunci, cu fotografi stînd în genunchi şi trăgînd cadre, cu jurnalişti cu stilou la pălărie, precum pana lui Winnetou… Tremura tot. “Puiule, ţi-e răcoare?”, îl întrebase cea mai luminată minte a fotbalului din toate timpurile. Afară erau cam 32 de grade. Îi era frică. Cînd semnase “Jose Maria Zarraga” cu Real, îl ţinuseră de mîini şi de picioare, aşa de tare “vibra”. 10 zile de cînd împlinise 19 ani.

Scarone, uruguayanul, antrenorul, îl aruncase în luptă din prima. Vîrf pe mîna dreaptă, deşi el juca mijlocaş. A bătut la uşa maestrului şi l-a rugat să-l mai lase pe bancă o tură, două, trei. “N-am viteza necesară, nu vreau să mă fac de rîs. Cînd s-o descoperi postul meu, atunci muşc din adversari”…

O viaţă la “albi”
Doar-doar ce-a prins 218 meciuri la cel mai galonat club din lume. Cinci Cupe ale Campionilor, şase campionate ale Spaniei, o Intercontinentală. Acum intervine placa. Păi, ce, ăla era fotbal? Punea stop atacantul şi apoi trimitea, prin porumbel călător, o depeşă către fundaş: “Mi-ar face o deosebită plăcere dacă aţi binevoi să mă atacaţi”… Da, dar 5 Cupe ale Campionilor? Ultima, la Glasgow. Bernabeu, trabuc. Discurs de 30 de secunde, în vestiar, înainte de start. “Muchachos, mîna noastră are cinci degete; oamenii, cinci simţuri; noi avem patru; haideţi după a cincea!”. S-a stins zilele trecute, 81 de ani. Cineva, nu se ştie cine, i-a pus în sicriu o poză. El e în mijloc. În dreapta sa, Di Stefano. “La Saeta Rubia” îl ţine de după umăr. În stînga, Gento. Atît!

Fotbalişti din bunic în nepot!
“Am urcat din spate. I-am dat balonul lui Di Stefano. Mi l-a returnat. L-am găsit pe Marsal, a tras la poartă. Francezul n-a reţinut, am marcat fără să mă încurce nimeni. Doamne, ce bucurie m-a cuprins!”. Mulţi spun că acesta e cel mai important gol din istoria lui Real. Iunie 1956, prima finala de CCE, cu Stade de Reims. Ibericii sînt conduşi cu 3-2. Vine punctul lui Marcos Alonso Imaz, “Marquitos”. 3-3, apoi 4-3, Rial. Ce a urmat? Cei din Chamartin au pus stăpînire pe Europa…

223 de partide oficiale. Fundaşul de care n-a putut trece nimeni 9 ani! Prieten cu Angel Atienza, jucătorul care expunea, între meciuri, în galerii. Era sculptor, pictor… Amic cu Di Stefano, legenda. Tovarăş de nebuneli cu “Paco” Gento, zeul cu 6 Cupe ale Campionilor. “Frate” cu Hector Rial, “El Nene”, care-şi făcea freza cu pieptenul de os, pentru a da bine pe teren… Tatăl lui Marcos Alonso, perdantul de la Sevilla, cu Steaua. Bunicul lui Marcos Alonso, actualul jucător de la Bolton… S-a stins acum o lună, la 78 de ani. De 6 martie. Pură întîmplare o să ziceţi. Să mori de ziua clubului…

Aşa, şi?
Tinerii se vor revolta. N-aveaţi cu ce umple spaţiul de daţi de învechiţii ăştia, pe care nici tataie nu i-a prins “verzi”? Fotbalul a evoluat, echipa se face pe Facebook şi noi vorbim de briantină, de portari cu bască pe cap şi şorturi ce-i strîngeau la glezne şi la subraţ? Corect! Cei doi - Zarraga şi “Marquitos” - s-au stins la distanţă de o lună, lăsînd fotbalul şi mai sărac. Aveau, împreună, 441 de jocuri la Real. S-a scris puţin despre ei, s-a ţinut un “minutin” de reculegere şi, gata! Lumea a revenit la Facebook…

Mulţi spun însă că gustul pîinii furate de Jean Valjean, din “Mizerabilii”, este unul pe carte şi altul pe e-reader. Aşa e şi cu boşorogii ăştia…

Doamne, ce imagine! “Marquitos” e al doilea, lîngă portar. Zarraga încheie rîndul celor în picioare. Jos sînt Di Stefano, Puskas şi Gento!

Conrad Anker a fost cel care l-a descoperit pe George Mallory, celebrul alpinist britanic dispărut pe Everest. N-a stabilit dacă acesta ajunsese, ori nu, la 8.848 de metri în 1924. Dar a adus linişte într-un suflet…

“Da, am găsit şi un pulover. Din bumbac. De la Junior Stores. Senzaţional cît de bine s-a păstrat eticheta! Over”. “Altceva? Over”. “Un fular, cred că era un fular”… Păcănele specifice unei transmisiuni walkie-talkie. “Mă auzi? Conrad, mă auzi?”. “Da, te aud… Stai, stai puţin… Cred că e vorba despre George Mallory. L-am găsit pe George Mallory!!! Oh, Doamne, cineva să-mi spună că e adevărat!”.

E una dintre acele ore astrale ale omenirii de care vorbea Stefan Zweig. De fapt, minut astral. Mai exact, secunde. Un alpinist camuflat în roşu se lasă în genunchi, coboară gluga, deşi sînt minus 18 grade, îşi face cruce. În faţa sa, la 20 de centimetri e cadavrul lui George Mallory. Celebrul alpinist britanic dispărut în 1924 şi negăsit de nimeni. E 1 mai 1999, 8.160 de metri, drumul spre Everest. 75 de ani printre stele…

Ce s-a petrecut cu camera foto?
În anii ’20, englezii şi-au pus în cap să cucerească Acoperişul Lumii. La a treia expediţie, George Mallory şi prietenul lui, Andrew “Sandy” Irvine, au jurat că vor reuşi. Reporterii l-au întrebat de ce vrea să se ia la trîntă cu Everestul. “Păi, dacă tot e aici…”, a venit răspunsul.

Ultima oară au fost văzuţi pe 8 iunie 1924. Plecau la cucerit ceea ce părea de necucerit. Mallory avea la el o cameră foto. Curios, trebuia să tragă cu ea imagini, dar să o lase acolo, în vîrf, drept dovadă. Nu s-au mai întors, niciodată. “La 12:50 i-am văzut cum se ajutau să suie. Apoi, ceaţa i-a luat la ea”. Vorbele lui Noel Odell. Ultimii ochi care i-au văzut… Atinseseră ori nu cel mai înalt punct de pe Planetă? George devenise primul om pe Chomolungma, cu aproape 30 de ani înaintea lui Sir Edmund Hillary? Făcuse acele poze şi dacă da, unde era camera?

Misterul n-a mai putut fi dezlegat… Nişte şerpaşi anunţau că au zărit doi oameni albi urcînd mai sus decît ei… Pioletul lui Irvine fusese găsit, pe la 1933, aproape de vîrf… Dar nu în vîrf…

Părea că doarme la peste 8.000 de metri…
Conrad Anker l-a zărit. Nu ştia ce e acolo. Aerul uscat şi temperaturile joase conservaseră perfect. Era cu faţa în jos, cu mîinile în poziţia omului care se predă. Murise epuizat. Părea că doarme. A crezut că e Irvine, apoi a găsit o brăţară cu George H. L. Mallory. Şi-a dat seama. Şi-a chemat colegii. L-au îngropat sub pietre. “Domnul nostru este plin de iubire faţă de semenii Săi… Şi cum într-o zi îşi cheamă la El toţi copiii, aşa şi George se întoarce în ţinuturile cu verdeaţă”…

Iunie 1999. Santa Rosa, undeva în California, SUA.

Un tip blond, atletic, cu barbă şi faţa arsă de soare, bate la uşă. O bătrînică pe la 80, poate 85 de ani, îi dă bineţe. Necunoscutul duce cu el o cutie. I-o întinde. Tremură toată, dar nu se sprijină de uşă. Parcă l-a mai văzut prin ziare pe acest domn… Deschide… Un ceas de mînă, unul de buzunar, un briceag, o pereche de ochelari, o cutie de chibrituri veche, dar în perfectă stare, nişte curele, o sfoară, bretele… Şi o fotografie… Simte cum pămîntul se învîrte, dar nu vrea să cedeze. Se sprijină de uşă. Trage aer în piept… Tot aerul din lume. Pe bărbatul din poză l-a văzut ultima oară în 1924. Pe cheiul din Liverpool. O ţinea pe genunchi şi o mîngîia…

Pînă ca omul să-şi poată trage mîna, bătrînica i-o ia şi i-o sărută. Apoi i-o duce la inimă.

Se numeşte Claire Mallory Millken. E fiica lui George. Din acel moment ştie că tatăl ei doarme liniştit…

Mallory (în picioare, rîndul de sus, al doilea din stînga), cu cîteva minute înainte de plecarea spre nemurire
Corpul său, perfect conservat după 75 de ani

Conrad Anker, cel care n-a lămurit misterul, dar a adus linişte…

Povestea incredibilă a unui atlet, care în 1992 la Barcelona a alergat accidentat în semi-finala de la 400 metri . N-a cîştigat titlul olimpic. Nici măcar n-a terminat cursa. Dar Derek Redmond, băiatul cu faţă de Jamie Foxx, a rămas în istoria Jocurilor Olimpice

Se simţea bine în dimineaţa aceea. Nu-l durea nimic. Da, da, asta chiar era o veste bună, după cele opt operaţii, după miliardele de accidentări, după ce ratase Jocurile Commonwealth din 1986, după ce abandonase cu 90 de secunde înaintea startului de la 400 m la Seul, în 1988, după ce… cu o lună în urmă, scosese cel mai tare rezultat al său din ultimii patru ani, aşa că avea motive să se gîndească la faptul că aici, pe Stadionul Olimpic din Barcelona, va putea muşca, la propriu, o medalie.

L-au prezentat: Derek Redmond, Marea Britanie, numărul 749, culoarul 5. S-a şters cu un prosop, şi-a atins cu degetele vîrful pantofilor de sport, s-a pus în blocstart. Semifinala de 400 m. Patru de aici, cu alţi patru din cealaltă, ajung în finală.

A rezistat doar 225 de metri
1.8. A plecat bine. “Chiar nu eram specialist la starturi, dar mi-a ieşit”. 12.9. Camera face “zoom” pe el. Paşi de felină. “Tehnica era să nu forţez din prima, să aştept finalul”. 16.8. Simte ceva, o înţepătură scurtă la dreptul. Spune doar “Oh, no!”. Cedează. Se lasă pe pistă. Stîngul îndoit sub el. Se ţine de dreptul cel blestemat. Plînge.

Acasă, în Northamptonul natal, Jennie, mama, îşi dă seama. “Nu-l văzusem supărat decît de două ori în viaţă. La şase ani, cînd nu primise bicicleta dorită, şi acum!”. Karen, sora, însărcinată în nouă luni, simte contracţiile. Jim, tatăl, aflat lîngă pistă, nu acceptă că fiul său e doborît de accidentare. Din nou. “Credeam că rîde de mine!”, avea să zică. Cine naiba face glume într-o semifinală la Olimpiadă?”.

Doi cameramani şi doi asistenţi se apropie de el. 24.5. Urlă de durere. Sau de furie?

Olimpianul
Şi atunci se ridică!!! Da, se ridică! Trebuie să termine cursa! 65.000 de oameni nu mai respiră! O VA TERMINA! “N-am făcut-o pentru public, am făcut-o pentru mine! Unii ziceau că-s erou, alţii, idiot! Nu asta conta, ci spiritul olimpic, faptul că trebuia să trec linia!”. Un arbitru se îndreaptă spre el. N-apucă să-l întrebe dacă are nevoie de medic. Privirea lui Derek îl taie. Se retrage. Şi atunci, un bărbat cu niţică burtică sare peste panourile publicitare. Un steward dă să-l oprească. “E fiul meu!”, spune. Ajunge lîngă Derek. 44.50, Steve Lewis a terminat primul, dar pe cine mai interesează asta? “Trebuie să te retragi!”. “Tată, ştii că nu fac asta!”. “OK, atunci terminăm împreună!”.

Şi aşa, cu mîinile pe după umerii celuilalt, junior şi senior se îndreaptă spre linia de sosire. Stadionul e în picioare! 65.000 de suflete se felicită că au luat bilet la o astfel de cursă. Camerele fac iar “zoom”. De astă-dată nu doar pe un chip, ci pe două. Dar Jim, bătrînul Jim, ştie că eroul e Derek. Îl lasă să treacă singur linia de sosire… La conferinţa de presă de după, apare, îşi cere scuze pentru deranj, deoarece nu este oficial, ia microfonul şi, cu o voce gîtuită, zice doar atît: “Sînt cel mai fericit tată din lume!”.

Sus, undeva în Olimp, Zeus e cu băieţii. S-au uitat la cursă cu toţii: Ares, Apollo… Stăpînul suprem roade un miez de migdală, aruncă pe gît un pahar de ambrozie şi-l întreabă pe Hermes: “Fiule, eu le-am dat muritorilor asemenea voinţă?”. Mesagerul olimpienilor ridică ochii şi răspunde: “Da, dar numai unora!”. Apoi ia telecomanda şi dă pe baschet.

Moment emoţionant petrecut la Barcelona… Luptă pînă la final l-a înscris în istorie Foto: GettyImages

Clipe de coşmar pentru Derek pe pista de la Olimpiadă

Arpad Weisz a fost antrenorul care a revoluţionat fotbalul în anii ’30. Descoperitorul uriaşului Meazza s-a stins neştiut de nimeni, în lagărul de concentrare

Zgura-i intră în nas, în gît, în urechi, în sînge. E cald. Ha,ha, bună gluma, păi dacă-i miez de august, cum dracu’ să nu fie cald? Nebunu’ i-a legat de piciorul drept o greutate de cinci kilograme, care-i sfîşie carnea. N-are voie decît cu stîngul. Cine-i ăsta şi ce vrea de la el? Auzi, după ce că abia poate respira, după ce că are pietre de picioare, ca sinucigaşii, l-a mai şi pus să nimerească, din zece lovituri, de minimum şapte ori pătratul acela de trei palme, desenat pe zid. Îşi bătea joc de el? Ăilalţi au ajuns de vreo oră acasă. “Hei, allenatore, de ce trebuie eu să muncesc mult mai mult decît ceilalţi?”. “Pentru că eşti mult mai bun decît ceilalţi!”, vine răspunsul. “Du-te-n…..”, zice-n gînd.

Sclavul e Giuseppe Meazza, probabil cel mai mare jucător italian din toate timpurile. Zbirului îi zice Arpad Weisz. Omul care-l va arunca în luptă, la 17 ani, la marele Inter, botezat, forţat, Sportiva Ambrosiana, pentru că vechiul nume îi amintea lui Mussolini de Internaţionala Socialistă. Evreul Arpad Weisz, născut în Ungaria. Cel mai modern antrenor al timpului său.

Controlul alimentaţiei în 1934!
Weisz n-a fost din filmul ăla. Prin ‘26-’27, a aruncat costumul şi cravata şi a trecut, în trening, pe gazon, să le arate jucătorilor ce şi cum! O blasfemeie pentru acele vremuri. Le vorbea cu “dumneavoastră” ori cu “domnilor fotbalişti”. La Bologna a angajat un îngrijitor special pentru gazon, care-i raporta dacă noaptea firele s-au îngemănat. A aliniat o echipă ce supraveghea alimentaţia jucătorilor. Şi-a dus elevii, pentru prima oară în istoria fotbalului, în staţiuni cu apă termală, la refacere. Îi lăsa în “baltă” pînă li se îmbureţea pielea. Cînd i-a “curentat” pe cei de la Chelsea, cu 4-1, şi cînd a luat două “Scudetto”, cu Bologna, lumea s-a prins că-i “sculă”.

Dar nazismul scotea capul în Europa. Era evreu…

Fiul nu avea voie la şcoală. De la Bologna l-au alungat, deşi avea două titluri în tolbă. Au pus un arian, un particular, austriac. Cu lacrimi în ochi şi-a părăsit echipa şi a fugit, cu familia, la Paris. Nu s-a adaptat, a ajuns în Olanda. Trebuia să facă rost de mîncare. S-a angajat la “puternica” Dordrecht. I-a prins pe cei de la Feyenoord şi i-a scărmănat. Pe 15 mai 1940, lalelele au fost strivite de panzere. Peste un an, evreii nu mai aveau voie în şcoli, în restaurante, în transportul public, pe terenurile de fotbal. L-au gonit de pe bancă. Îşi punea pălăria, trenciul lung, Steaua lui David pe braţ şi se ascundea printre uluci. De aici urmărea antrenamentele şi-i aşeza pe cei de la Dordrecht pe teren, în “WM”-ul lui Chapman, pe care nimeni nu avusese curajul să-l folosească în afara Albionului… Nu-şi nega originea, nu-şi nega iubirea. Cîtă nebunie…

“Sir Fantaschtiche”
Aşa l-au botezat. Lanţul se strîngea, el continua cu fotbalul. Preşedintele echipei l-a ascuns în beci. L-au pîrît. L-au săltat pe 7 august 1942. A intrat pe poarta cu “Arbeit macht frei”. Auschwitz. Structura atletică şi trecutul sportiv l-au ţinut în viaţă 16 luni. Apoi, a cedat.

L-au găsit îngheţat într-un 31 ianuarie 1944. Se stinsese în faţa unei barăci. Omul care schimbase faţa fotbalului mondial plecase în cea mai deplină linişte. Murmurase doar patru cuvinte. “Illona, Roberto şi Clara”. Soţia şi cei doi îngeraşi. Gazul Zyklon B le curmaseră suferinţa. Şi “Il Ballila”, porecla lui Giuseppe Meazza. Cele mai mari patru iubiri ale sale…

Trupa lui Inter, antrenată de Weisz. În picioare, în centru, e marele Meazza

Toată cariera de fotbalist, Ryan Bertrand, de la Chelsea, a fost împrumutat. N-a dezarmat, iar Abramovici l-a răsplătit

Mi ţi l-au luat la bîză din prima. Era fraged, trecea pe 17 ani. “Auzi, mă prinţule, cine a fost căpitanul Lewis Tregonwell şi ce a făcut el la 1810?”. Colegii l-au lămurit. “A fondat oraşul Bournemouth, acolo unde pleci matale împrumut!”. N-a zis nimic, la Chelsea, echipa cu care avea contract, linia de fund era cu Ferreira, cu Terry, Carvalho ori Cole. Unde să joace? S-a dus. Ăsta era sezonul 2006 – 2007. Prin miez de august 2007, iar au intrat în vestiar. “Mă nea Ryan, ne poţi preciza cu exactitate ce echipă se numea Pine Villa FC şi, în 1899, şi-a schimbat denumirea?”. Ce naiba, era Google sau Wikipedia? I-au strigat în cor: Oldham Athletic!!! şi i-au arătat o poză cu nişte mustăcioşi rînduiţi pe jos şi alţii cu jobenuri pe cap, în picioare. S-a dus. Împrumut. Linia era aceeaşi, dar mai apăruseră un Bridge, un Belletti. Ce să faci?

La început de ianuarie 2008 l-au rugat să treacă pe la sediu. Gata, era bucuros, urma să rămînă. Aşa credea. Norwich City. “Pînă la final de sezon, apoi, mai vedem!”. Nici nu apucase să guste din paharul cu apă că întîlnirea se şi sfîrşise. S-a dus.

N-a fost să fie nici cu Scolari
2008-2009 bătea la uşă. Făcea 20 de ani, gata, timp perfect pentru “explozie”. Venise pe la club, cînd cîrcotaşii de acolo l-au întrebat, iar. “Chipeşule, în 1994 marele Chris Sutton a fost desemnat jucătorul anului la… Hai, completează tu spaţiile goale!”. Era clar, rămînea la Norwich. La Chelsea apăruse Scolari, zicea că poate primeşte o şansă. N-a fost să fie.

17 iulie 2009… Cum era să uite? Aceiaşi băieţi glumeţi. “Întrebare uşoară, de bun-simţ”. Perioada de început a fotbalului din Albion. Ce echipă era poreclită “Biscuiţarii”, după numele faimoaselor produse din oraş. Spune, Ryan, ce începe cu “R” şi se termină cu “eading?”. Iarăşi sub formă de împrumut. Pe “Stamford Bridge” dormeau tot fundaşii ăia, plus Ivanovici. Dacă tot avea bagajele făcute, a zis să nu mai piardă vremea.

2010 – 2011. Pe 5 august l-au sunat. Înainte ca ei să-l anunţe ceva, i-a rugat să-i dea voie să-şi deschidă laptopul, aşa, ca să fie pregătit să caute răspunsul. Da, la Chelsea apăruse şi Alex, de unde locuri în apărare? “Cine e campioană în Championship?” Aaa, frumos, elegant, answer direct. Nottingham Forrest, atmosferă de vis. Iarăşi împrumutat. Nu mai ştia a cîta oară…Nu mai ştia culorile schimbate… Nu mai ştia pe cîte stadioane fusese gazdă.

A şasea a fost cu noroc!
La început de ianuarie 2011, l-au invitat în biroul “executivului” Ron Gourlay. A dat bineţe, apoi a început să turuie. “Barnsley, poreclă, Bădăranii. Leicester, club fondat în 1884. Dacă are terminaţie «chester» în coadă însemnează că acolo a fost un castru roman. QPR, preşedinte, Flavio Briatore…”

L-au oprit, scurt. “De azi, eşti al primei echipe. Face antrenamente cu Chelsea cea mare, vezi să nu dezamăgeşti!”. Cuuum, el Ryan Dominic Bertrand, soldatul Ryan, veşnicul împrumutat, jucătorul învăţat să doarmă numai prin hoteluri, el, care credea că a fost uitat, se va antrena cu “greucenii”?! În miez de aprilie l-au aruncat în luptă, cu Birmingham, schimb cu Ashley Cole. În iulie l-au chemat să semneze un contract pe patru ani. Înainte să-i dea “Mont Blanc”-ul pentru iscălitură, Gourlay i-a spus: “Ai cinci echipe la care ai jucat, peste 120 de meciuri. Alţii ar fi cedat. Tu, nu! Ştim tot ce ai făcut şi sîntem mîndri de asta! Cunoşti că lui Roman îi plac profesioniştii”…

Devenise jucătorul lui Chelsea, nu jucătorul de la Chelsea. O mică diferenţă uriaşă…

Ryan (22 de ani) după întoarcerea la Chelsea, alături de Petr Cech şi David Luiz

Hector Simon s-a aruncat într-o piscină cu apă de un metru. Fracturi cervicale, corsete, operaţii. Nimeni nu-i dădea nici o şansă. Un singur om i-a făcut contract cu viaţa

Nu “carmolea”. Doar suc de portocale. Cu puţină miere. Nu era nici pui de Maradona, dar nici PIG. Purtător ilicit de ghete. Debutase în Primera, sub domnia lui don Clemente, şi asta zicea multe. Ca să prindă cheag, Espanyolul îl lăsase la Racing Ferrol. 2005. Final de an. Meci la Tenerife. Victorie în deplasare. Dezlegare la bairam. Hotelul avea o piscină. S-au aruncat patru. N-a văzut că acolo apa era mică. Abia ajungea la centură. A dat cu capul direct de fund. A ieşit plin de sînge! Dar asta era o nimica toată. Îl durea gîtul. Picioarele i se împleticeau. Şi avea un chef de somn… Atunci totul în jur s-a făcut negru!

Domnului impresar, cu dragoste!
Cînd s-a trezit, alb all-inclusive. Pat de spital. Două vertebre cervicale rupte, a treia “ciobită”. Două variante. Prima, moartea. A doua, “legumă” pe viaţă! La 21 de ani fusese la doi, da, la doi milimetri de a juca table cu San Pedro… A rămas la spital. Echipa a plecat. Crăciun. De unde naiba bilete de avion pentru părinţi? Impresarul său l-a strîns de mînă, acolo, chiar pe pat. I-a sunat tatăl. I-a zis să stea liniştit, Hector e bine. A venit nonstop la spital. O săptămînă nu l-au mişcat. L-a hrănit cu paiul.

Din decembrie pînă în iunie, l-au pus într-un corset, ca să se poată mişca. Se făcea rost greu de aşa ceva, dura. Impresarul a sunat nişte prieteni din Germania, pac, pe avion, două zile! L-a ridicat din pat. L-a privit în ochi. “Ai driblat moartea, i-ai dat urechi scaunului cu rotile! Treci la fotbal”. Aşa i-a spus. Avea cearcăne mai adînci decît fotbalistul. Cîte nopţi dormise în ultimele şase luni?

Hector s-a apucat să alerge. Era august. “Din septembrie, mă bag iar la joc”. Aşa gîndea. I-au spus că a treia nu s-a solidificat. Moral la pămînt. Dar aceeaşi mînă l-a prins şi l-a adus la suprafaţă. Mîna de impresar. “Ai 22 de ani şi ai legat fotbalul de gard?”, l-a întrebat. În noiembrie, aşa, într-o doară, fără ca medicii să ştie, l-a dus la radiografie. Solidificare parţială! Peste o lună, totală!!!

“O dăm pe telenovele?”
A luat “Sport”-ul. Interviu mare. “Sper să revin cît mai repede!” era titlul. Se jura că n-a spus un cuvinţel. Era opera impresarului şi prima dată cînd nu se supăra că ziariştii îi puseseră vorbe în gură… S-a reapucat de treabă. Tone de antrenamente. Îi era greu, greu de tot! Vestiar gol, fără miuţe, fără bîza din avion, fără grup. Ştiţi cum e să te echipezi doar tu şi faianţa? Dar să te dezechipezi? De fiecare dată cînd simţea că lacrimile o iau la vale, spre obraz, primea un telefon. Glas de impresar. “Grande, que pasa? Ce facem, o dăm pe telenovele?”. L-au operat şi răsoperat. I-au pus inele, ca lui Robocop. Ghips, corsete, bucăţele de argint, “cheiţe”. Trei-patru medici în sală, plus un civil…

Lunga aşteptare
Atît a aşteptat, 792 de zile! Revenise la Espanyol. Cum? Un jucător cu fracturi cervicale, cu abonament la chirurgie, fără nici un joc în picioare, să revină la echipa-mamă? Da, se ocupase impresarul! Unii ar fi fugit. Alţii şi-ar fi schimbat numărul de telefon. Cine-ar mai manageria o “legumă” de 21 de ani, rămasă pe un pat de spital, conectată la 4.321 de aparate şi hrănită cu supiţă pasată, numai bună de un bebe de şapte luni?

“Vreau să-i mulţumesc impresarului meu, fără de care nu aş fi reuşit, niciodată!”, aşa şi-a început prima conferinţă de presă de “după”. Magico Diaz abia îi apucase ultimele vorbe. Ieşise din sală şi luase cap-compas biroul presidentelui. Avea de negociat contractul unui fotbalist transferat direct de pe un pat de spital…

Hector Simon Escudero, acum la Sabadell, fotbalistul care a reuşit să-i dea “urechi” scaunului cu rotile

O imagine de pe patul de spital cu Hector