Stăpânul Inelelor

Denis Alibec continuă să lipsească din echipa FCSB deoarece ar fi accidentat.

Se pomenește despre o inflamare a ligamentelor genunchiului drept, afecțiune de care însă unii se îndoiesc. Între aceștia, surprinzător, și Dică, antrenorul roș-albaștrilor afirmând după meciul cu Astra că „dacă Alibec spune că nu poate, nu pot să-l oblig să joace!”. Cum Nick nu-i tipul care să sară într-un bazin fără apă, sunt convins că știe el ce știe. Nu vorbește degeaba.

Rămân la părerea că privind criza traversată de fotbalistul anului 2016, Alibec fiind câștigătorul tradiționalei Anchete a Gazetei din decembrie trecut, se consumă prea multă cerneală, prea multe cuvinte. Oricui i se poate întâmpla, indiferent de meserie, să treacă prin momente dificile. Chiar ca ele să se prelungească, să dureze. Ajunge să reamintesc clasamentul primilor 5 din Ancheta GSP pe 2016, 1. Alibec, 2. Stanciu, 3. R. Marin, 4. Keșeru, 5. Andone, pentru a trage concluzia că niciunul din ei, în frunte cu Denis, nu prea are cu ce se lăuda în 2017. Dimpotrivă.

N-au intrat titulari meci de meci, iar când au intrat, cu excepția lui Marin, mai degrabă au dezamăgit. Iată de ce Stanciu, Keșeru și, mai nou, Andone caută să se transfere. Ca să prindă echipa, ca să joace mai des. Nu anticipez deoarece nu dispun de elementele necesare, dar mi-e greu să cred că vreunul dintre cei 5 se va regăsi și în ierarhia pe anul în curs. S-a prăbușit Alibec, dar au căzut și cei de lângă.

Faptul că Denis trece printr-o pasă neagră n-ar constitui un capăt de țară. S-a întâmplat asta și la case mai mari, iar el nu-i singurul răspunzător pentru acest vizibil declin. E primul, dar nu și singurul, vinovat fiind și acela, cine oare?!, cine oare?!, care s-a grăbit să-i pună pe braț banderola de căpitan. Și care, implicit, l-a îndemnat să-și imagineze că e Stăpânul Inelelor, alfa și omega, omul fără de care Pământul nu se învârte în jurul Soarelui! Fire slabă, mai slabă decât și-au închipuit fanii lui, Alibec a capotat și s-a dus în jos de parcă ar fi avut o piatră de moară agățată de picioare.

Dacă însă, reversul medaliei, Denis își face ambiția și refuză să joace, adică înfruntă și sfidează, atunci situația a scăpat de sub control. Altfel spus, e gravă și de netolerat. Pentru rezolvarea ei s-ar cuveni ca patronul să intervină ferm și să-l cheme la ordine pe rebel, în ideea că fotbalul profesionist nu înghite asemenea fasoane.

De acord că Alibec, părăsit de tată și crescut într-o familie nevoiașă, pare un tip ușor de impresionat. Dar și de rănit. Totul însă până la un punct. O anumită limită a decenței, a bunului simț, nu trebuie însă depășită. Ca atare, Denis are datoria să înțeleagă, fie și cu întârziere, că o coardă întinsă prea tare riscă să se rupă. Că e timpul să demonstreze că nu-i băiatul rău, persiflat de unii și repudiat de alții, care dă din mâini pe teren ca o moară de vânt, ba își și înjură printre dinți, cu jumătate de gură, propriul antrenor.
Deși sună a clișeu, merită spus că, înainte să creadă alții în Denis Alibec, e de datoria lui să creadă în el însuși și să acționeze în consecință. Altfel, va ajunge repede umbra unui jucător de talent, eșecul și trista amintire a acestuia.