Poveşti de demult
M-am numărat printre cele 400 de persoane care au omagiat luni centenarul Sportului Studenţesc. Am ajuns la Hotelul Intercontinental nu atât în calitate de ziarist, cât de fost component al echipei de juniori a clubului sărbătorit. În 1962, venit la […]
M-am numărat printre cele 400 de persoane care au omagiat luni centenarul Sportului Studenţesc. Am ajuns la Hotelul Intercontinental nu atât în calitate de ziarist, cât de fost component al echipei de juniori a clubului sărbătorit. În 1962, venit la facultate de la Giurgiu, unde fusesem coleg cu viitorii reputaţi internaţionali Narcis Coman, Bebe Năsturescu şi Gică Grozea, am nimerit la Sportul sub mâna profesorului Morărescu. Nu ne antrenam în Regie, ci în Tei, iar Morărescu ne striga la fiecare două minute „viteză, porumbeilor, capul sus şi talpa întinsă!”. Nu cred că terminase liceul, însă lumea îi zicea respectuos „Domn’ Profesor” unui bărbat care ne trăgea când şi când o palmă. Părintească, dar zdravănă. Dintre coechipierii de-atunci, mi-l amintesc pe Adrian Rămureanu, care va face carieră în poarta Rapidului.
Am stat la Sportul un singur sezon. În vara următoare, m-am retras, oferind astfel exemplul ideal al celui născut talent şi mort speranţă. Cum meseria de fotbalist nu era foarte preţuită în epocă, părinţii mi-au impus să mă ţin de carte. Nu ştiu dacă am ales cum trebuia. Mă linişteşte însă gândul că, dacă am greşit prima opţiune, ea n-a fost şi ultima!
Asta am şi spus la manifestarea de la Inter, o deplină reuşită datorată perseverenţei arhitectului „Mac” Popescu, strădaniei doamnelor Mitroi-Banu şi Tocală. Nu mi-am ascuns regretul că Sportul a împlinit un secol exact în momentul în care fotbalul alb-negru, victorios cu Hagi, Mircea Sandu, Gino Iorgulescu et Comp., câştigător al Cupei Balcanice în 1979, vicecampion naţional în 1986 şi triplu finalist al Cupei României, se chinuieşte în liga a 4-a! Noroc că baschetul, hocheiul pe gheaţă şi celelalte 10 secţii, rămase din 33!, duc mai departe spiritul nepereche al sportului universitar. Niţel rebel, un pic boem, totdeauna tânăr şi ferice.
Mă folosesc de prilej pentru a evoca aici doi oameni din familia Sportului Studenţesc care mi-au fost nu doar prieteni, ci chiar fraţi, Florin Dumitrescu şi Constantin Ardeleanu. Destituit de la FRF pentru că altcineva omisese să înscrie echipele româneşti în cupele europene, cel dintâi era un monument de candoare şi de entuziasm. Parcă-l aud, „Ai o problemă? Numai eu o pot rezolva!”. O rezolva, n-o rezolva, dar „Fofa” te împingea să uiţi de ea, te elibera. Din păcate, ca şi Titi Ardeleanu, s-a prăpădit timpuriu, trădat de inimă pe durata unei deplasări în Italia ca vicepreşedinte al Sportului.
Cu Dumitrescu şi cu Ardeleanu, în 1970 antrenor al „naţionalei” de juniori, apoi pe banca Sportului la istoricul 1-0 cu Internazionale din 1984, jucam de 4-5 ori pe săptămână pe bitumul Şcolii Sanitare din strada Pitar Moş. Nu lipseau Vladimir Moraru, fugit în America după JO din 1984, Dadi Graur şi uneori Geo Raeţchi. Jucam şi ne certam la cuţite, pentru a ne împăca mai târziu la nesfârşitele cafele de după, vorbite „la varice” în localul lui Şaram, un armean rudă cu Florin Halagian, magazinul lui înghesuindu-se la parterul blocului Patria. Cel mai pătimaş era Vasile Zavoda, secundul lui Ardeleanu de la lot, necruţător la şuetă ca şi pe teren. Fără milă pentru adversar.
Când spiritele se încingeau, adică des, intervenea împăciuitor „Fofa”, anunţând că el şi numai el poate rezolva problema. Înainte de asta însă, Şaram ne trimitea acasă, convins că a doua zi o vom lua de la capăt. Şi o luam.