Sandu și Burleanu
Consider că articolul care urmează are nevoie de introducere. De aceea precizez că în ultimii 15 ani am vorbit rar, și mai degrabă din vîrful limbii, cu Mircea Sandu. N-am avut nici un fel de prietenie, ba chiar, în toamna […]
Consider că articolul care urmează are nevoie de introducere. De aceea precizez că în ultimii 15 ani am vorbit rar, și mai degrabă din vîrful limbii, cu Mircea Sandu. N-am avut nici un fel de prietenie, ba chiar, în toamna lui 2005, ex-președintele FRF m-a chemat în judecată. Pe mine și pe Alin Buzărin ne-a cărat prin tribunale preț de cîteva luni.
Ulterior, ne-am certat mai rău. Reproșîndu-i că a decapitat-o pe Universitatea Craiova, apoi și pe Poli Timișoara, l-am atacat cu toate armele și din toate pozițiile. Deși era la putere, l-am numit dictator, abuziv, gropar.
Tocmai pentru că i-am reproșat desființarea a două formații cu tradiție, și a altora pe lîngă ele, refuz acuzația că l-aș regreta. E o prostie să afirmi c-aș fi nostalgic după el deoarece am scris că, pe lîngă greșeli, a lăsat și destule lucruri bune, Arena Națională, sediul FRF, bazele de la Mogoșoaia și Buftea, organizarea finalei Europa League din 2012 etc. Se păstrează greșelile, dar merită consemnate și realizările.
O altă prostie e aceea că, prin plecarea lui, am ratat excursiile în străinătate plătite de FRF! O inepție, din simplul motiv că, exceptînd CM 1990, cînd am activat ca purtător de cuvînt al “naționalei”, n-am făcut nici o deplasare pe banii federației. Deloc, niciodată! Slavă Domnului, am condus ziare care s-au descurcat fără sprijin din afară.
În ciuda relațiilor reci cu Sandu, continuu să cred că Burleanu et Comp. au comis o gravă eroare în clipa în care n-au susținut candidatura Nașului la Comitetul Executiv UEFA și, în paralel, la vicepreședinția forului continental. Nu mă refer atît la Mircea Sandu ca persoană, cît la amănuntul că, rămas fără reprezentant la Nyon, fotbalul tricolor va ieși în pierdere. În pagubă. În deficit. Deoarece contează mult să ai un om care să pună o vorbă pentru tine acolo, sus, să le aducă aminte celorlalți că exiști. Chiar contează.
Nu discut aici nici despre principii, nici despre viziuni. Constat că Burleanu gîndește, sau măcar pretinde asta, altfel decît predecesorul său, despre care declara că “e mai bine fără el la UEFA”! Dar mai notez și că, venit recent la București, Angel Maria Villar, șeful federației spaniole, vicepreședinte al FIFA și UEFA, l-a lăudat din răsputeri pe Sandu: “A fost un președinte extraordinar pentru România… Era un membru marcant, iubit de toți colegii săi… Întreaga lume a fotbalului îi mulțumește pentru munca sa”.
S-ar cuveni ca aprecierile respective să-i dea de gîndit lui Burleanu, care decretase că “șansele (n.a. lui Sandu) de a obține un loc în Comitetul Executiv erau foarte reduse. Iar povestea cu vicepreședinția uitați-o!”. Iată că nu erau foarte reduse, din moment ce un personaj cu anvergura lui Villar l-a prezentat pe Sandu la superlativ! Clar că Burleanu s-a păcălit și ne-a păcălit. Cu intenție ori nu, a dezinformat.
Mă îndoiesc că povestea e ușor de uitat. Din care cauză, fără să fi fost ori să fiu fan Mircea Sandu, apreciez că dispariția acestuia de la UEFA constituie o pierdere importantă, grea inclusiv pentru FRF, inclusiv pentru Burleanu. Înainte de orice, o gafă de orientare și de tact în ideea în care MS putea fi folosit în interesul fotbalului nostru. Pentru imagine. Pentru progres. Putea și trebuia.