Nea Alecu, Amiralul

La 79 de ani şi după ce a suferit mai multe operaţii pe colon, s-a stins la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti Alexandru Iorgulescu, tatăl lui Gino şi al lui Vicenţiu. La Giurgiu, oraşul său natal, toată lumea îi spunea […]

La 79 de ani şi după ce a suferit mai multe operaţii pe colon, s-a stins la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti Alexandru Iorgulescu, tatăl lui Gino şi al lui Vicenţiu. La Giurgiu, oraşul său natal, toată lumea îi spunea Nea Alecu sau Amiralul, poreclă dată de Serghei Mizil, vechi amic de familie, celui ce a predat o vreme la liceul cu profil de marină din localitate, desfiinţat ulterior.

Băieţii şi-au moştenit părintele, în ideea că Nea Alecu a jucat la Dunărea Giurgiu în Divizia C, unde a debutat şi Gino înainte de a îmbrăca 12 ani tricoul Sportului Studenţesc şi de 49 de ori pe cel al „naţionalei”, dar şi la Portul Constanţa în B. Puternic ca un tanc, evolua pe postul de centru înaintaş şi nu rămînea dator fundaşilor. Dădeau ei, dădea şi el.

Tip deschis şi pus permanent pe şuetă, nu se sfia să-şi înţepe fiul cel mare, actualul preşedinte al Ligii Profesioniste. „Dac-ar fi avut talentul meu, Gino ar fi urcat în atac, nu s-ar fi ascuns pe linia de fund, la bubuială”, îşi dădea Amiralul drumul la gură, dar numai în prezenţa celui vizat. Completa cu „eu am avut stofă de fotbalist, nu el!”, de nu mai ştiai dacă vorbeşte serios ori în glumă.

Altfel, să nu fi zis ceva rău sau în doi peri despre fiii săi! Chiar dacă Vicenţiu n-a strălucit precum fratele său, deşi a fost legitimat la Sportul, la Rapid, la Progresul şi în Italia înainte de a deveni, între altele, preşedinte la Farul şi la Ceahlăul, Nea Alecu era mîndru şi de el. Cu precădere pentru că, urmîndu-i exemplul, Vice s-a făcut atacant.

Retras de pe teren, Iorgulescu senior nu şi-a părăsit echipa de suflet. A continuat ca antrenor al Dunării, alături de regretatul Marin Anastasovici, al cărui nume îl poartă azi stadionul ce găzduieşte meciurile Astrei, apoi în calitate de oficial, conducător, delegat, om bun la toate. Nu-l interesau funcţiile, dar fotbalul era viaţa lui. Parcă-l aud zicînd că „le-aş lustrui ghetele băieţilor ăstora numai să-i văd învingători duminică!”.

În privinţa partidelor susţinute de Sportul în epoca lui Gino, cea mai glorioasă din istoria Regiei, Amiralul n-a lipsit de la nici una. Domina asistenţa cu vocea lui de bariton şi să-l fi ferit Cel de Sus pe arbitru să greşească împotriva alb-negrilor!

Mi-aduc aminte că, prin 1995, jucam tenis cu piciorul la dublu, fraţii Iorgulescu de-o parte a fileului, eu cu Mugurel Stancu, prietenul lui Gino, de cealaltă. Nea Alecu comenta de nu se mai oprea, din care motiv, ca să-l potolim, l-am invitat să arbitreze. S-a băgat bucuros, numai că a început să tragă pe faţă cu perechea Gino-Vicenţiu! Am protestat o dată, am protestat de două ori şi-am ameninţat că ne retragem, moment în care, inocent ca un nou-născut, Amiralul a replicat: „Ce-aţi vrea, mă, voi îmi sînteţi simpatici, dar ăia sînt copiii mei, nu-i normal să ţin cu ei?!”. Acesta era omul, imposibil de contrazis. Puteai încerca, însă n-aveai cîştig de cauză.

După Meşterul Cristache, alt personaj legendar al fotbalului giurgiuvean, acesta a mai pierdut un animator şi un lider prin dispariţia lui Alexandru Iorgulescu. Pierdere grea, dureroasă.