M. Stoichiță, un no name?!
Vă cer permisiunea să zăbovesc asupra unui clasament peste care s-a trecut cam repede, cel alcătuit recent de UEFA, ierarhia all time a tehnicienilor în funcție de numărul țărilor în care au activat pe Bătrînul Continent.
Lista e deschisă de […]
Vă cer permisiunea să zăbovesc asupra unui clasament peste care s-a trecut cam repede, cel alcătuit recent de UEFA, ierarhia all time a tehnicienilor în funcție de numărul țărilor în care au activat pe Bătrînul Continent.
Lista e deschisă de croatul Tomislav Ivici și de galezul John Toshack, cu cîte 9 țări. Îi secondează ungurul Bela Guttmann cu 8, croatul Miroslav Blazevici, sărbătorit pe 10 februarie la 80 de ani, sîrbul bosniac Ljupko Petrovici, ungurul Pal Csernai și englezul Roy Hodgson cu cîte 7, urmați cu 6 țări de portughezul Artur Jorge, slovacul Dusan Uhrin sr., bielorusul Serghei Borovski, gruzinul Revaz Dzodzuașvili și, surprinzător, Mihai Stoichiță. Adevărat globe-trotter, cel alintat Lippi a mai lucrat în Bulgaria, Republica Moldova, Turcia, Armenia și Cipru, dar și în Panama și Kuweit. Concret, pe 3 continente.
Ce-i cu asta?!, vor întreba unii și se vor mira, atrăgînd atenția, cu oarece justificare, că a antrena în foarte multe locuri nu conferă vreun certificat de superprofesionist. Dimpotrivă, cei care schimbă echipele precum cămășile sînt priviți mai degrabă ca neserioși și tratați în consecință. Mai ales cînd sînt, ca Stoichiță, tehnicieni scumpi, nu ieftini.
Prezența lui Ivici în capul listei, apoi a ungurului Guttmann, dublu cîștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Benfica, edițiile 1961 și 1962, contrazice însă părerea anterioară. Deoarece croatul, campion în Iugoslavia, Olanda, Belgia, Grecia și Portugalia, a mai cucerit Supercupa Europei și Cupa Intercontinentală.
În fugă fie spus, evreul Guttmann a pregătit în 1946 pe Ciocanul, club din care va apărea Dinamo, unde a acceptat să fie plătit în legume înainte de a-și lua repede tălpășița din pricina amestecului conducătorilor! Dovadă că bolile de care suferă fotbalul nostru s-au cronicizat.
În fond, cînd antrenezi pretutindeni rezultă că ești solicitat. Implicit, că ți se recunoaște valoarea întrucît, să fiu scuzat, un fraier sau un loser nu se va bucura niciodată de atîtea propuneri. Revenind la Stoichiță, pe care nu-l prețuim suficient, el a cucerit titlul în România cu Steaua (1998), în Moldova cu Sheriff Tiraspol (2002), în Armenia cu Pyunik Erevan (2004), ba a răspuns și de 3 “naționale”, Panama (2001), Armenia (2003-2004) și Kuweit (2005-2006). Un CV impresionant, pe care îl minimalizăm în clasicul stil dîmbovițean. Ne ploconim în fața străinilor și strîmbăm din nas în fața alor noștri! Povestea cu capra vecinului rămîne într-o tristă actualitate.
De notat și amănuntul că, născut pe 10 mai 1954, Mihai Stoichiță e mai tînăr decît majoritatea tehnicienilor amintiți. Doar Borovski are un an mai puțin. Ivici, Guttmann și Csernai au decedat, iar toți ceilalți sînt mai vîrstnici, Toshack de 66, Petrovici și Hodgson de 67, Jorge și Dzodzuașvili de 69, Uhrin de 72 și, repet, Blazevici de 80.
Fără să pretind că Stoichiță e cel mai tare din parcare, că nu e, cred că i se cuvine mai multă apreciere, mai mult respect. Din păcate, nu-i singurul antrenor în această situație ingrată.