Moartea unui om vesel

Nicolae Manea, care s-a prăpădit luni la numai 60 de ani, n-a fost un jucător oarecare, ci un fotbalist foarte înzestrat, dăruit. În două rînduri, mai puțin un sezon petrecut în Ghencea, a evoluat vreme de 13 campionate în Giulești. […]

Nicolae Manea, care s-a prăpădit luni la numai 60 de ani, n-a fost un jucător oarecare, ci un fotbalist foarte înzestrat, dăruit. În două rînduri, mai puțin un sezon petrecut în Ghencea, a evoluat vreme de 13 campionate în Giulești. Acolo i-a și rămas sufletul. Dacă pe Steaua a prețuit-o, a respectat-o și, cred eu, a invidiat-o, pe Rapid a iubit-o ca pe prima femeie din viață.

De aceea, din punct de vedere sentimental nu a părăsit-o niciodată.

Asemenea lui Marian Rada, Manea a slujit necondiționat culorile vișinii, mai întîi din teren, apoi de pe banca tehnică și chiar din bi­rou. L-am auzit cîndva făcînd haz de necaz: “Ăștia m-au numit de toate la club, doar paznic la stadion încă nu! Hm, poate însă că nu-i timpul pierdut!”.

Mi-l aduc aminte ca pe un virtuoz, mingicar, dribler nepereche. Aripă stîngă, parcă se sprijinea cu umărul de tușă, iar din apropierea ei pornea să-și întoarcă adversarii ca pe clătite. Pur și simplu, îi vrăjea în stilul lui Marcel Răducanu. Îi aiurea, le împletea picioarele, pentru ca uneori, ușor adus de spate, coco­șat, nici să nu simtă că s-a terminat tarlaua!

Și mai avea Manea o specialitate, bătutul cornerelor, capitol la care l-aș compara cu regretatul dinamovist Ioan Suru. Mingile trimise de ei din lovituri de colț păreau niște pă­sări ce zburau pe traiectorii imposibil de anticipat, urmînd geometrii ireale. Cum Suru, auto­rul golului nostru din meciul cu Ungaria de la JO de la Helsinki 1952, a murit încă în 1979, aceas­tă poveste e, vă cer scuze, una întîmplată de­mult.

Rareori l-am văzut, eu și ceilalți, trist pe Nae Manea. Și cînd se încrunta, își revenea repede și se grăbea să destindă atmosfera. De cîte ori mă vedea, mă trăgea de-o parte ca și cînd s-ar fi pregătit îndelung să-mi destăinuie un secret deosebit și primejdios, me­nit să ne pună în pericol pe amîndoi! “Ovidiule, mă întreba, știi bancul cu blondele? Două blon­de…” N-aștep­ta să rîzi tu, că se pornea el și te molipsea.

Cînd ne-am întîlnit ultima oară față-n față, tocmai plecase din Grant, și nu în cele mai cordiale raporturi, iar în zonă sufla, la fel de tare ca azi, vîntul înghețat al insolvenței. A ți­nut să mă liniștească: “Să nu dispere nimeni pentru că, în ciuda sărăciei și a amatorismului, Rapidul nu dispare! Echipa asta va dispă­rea doar atunci cînd va înceta să mai existe dragoste pe lume, deci niciodată!”.

Recent, am evitat să-l deranjez de Sfîntul Nicolae. Auzisem că suferă de cancer la ficat, boală care l-a și îngenuncheat în cîteva luni, așa că nu l-am mai sunat să-i urez la mulți ani. M-am mulțumit să-i trimit un mesaj pe celular, să-i doresc sănătate, curaj și speranță. Mi-a răspuns prompt, numai că, pentru întîia oară după atîția și atîția ani, nu mi-a mai propus o glumă. Nici cu blonde, nici cu nimeni.

Bănuiesc că și-a păstrat bancurile pentru acolo Sus, unde veșnic veselul Nicolae Manea, Dumnezeu să-l ierte!, trebuie că i-a strîns pe îngeri ca pe un grup de elevi silitori și le spu­­ne o anecdotă. O chestie. O dumă.