Ienei și românii lui

Întreaga săptămînă m-am referit, direct sau tangențial, la meciul cu Ungaria. Că una, că alta, dar în problemele tehnice nu m-am băgat. Pentru că mereu am socotit, și pînă să se întoarcă Pițurcă la “națională”, că alcătuirea formației e exclusiv […]

Întreaga săptămînă m-am referit, direct sau tangențial, la meciul cu Ungaria. Că una, că alta, dar în problemele tehnice nu m-am băgat. Pentru că mereu am socotit, și pînă să se întoarcă Pițurcă la “națională”, că alcătuirea formației e exclusiv treaba selecționerului. A lui, numai a lui. De pildă, asemenea altora, și eu l-aș titulariza pe Keșeru, iar pe Sînmărtean l-aș folosi mai degrabă în stînga decît pe centru. La creație înainte de serviciu. Atît că, repet, asta-i misiunea antrenorului. El răspunde, el decide, nimeni altcineva nu-i în măsură s-o facă.

Acum, că am despicat firul în patru cu privire la imnul suporterilor tricolori, ar fi de încheiat cu tradiționalul “Hai, băieți!”, căzut însă în desuetudine. Pierdut în timp, uitat. A trecut vremea lui, iar patriotismul a ajuns o haină pe care mulți o îmbracă numai prin casă, pe ascuns. Ca să nu fie văzuți și, eventual, luați în balon, de parcă s-ar teme, ori chiar se tem, să fie considerați patrioți!

În ciuda originii sale, Emeric Ienei, al cărui nume ungurii îl scriu Jenei Imre, judecă lucrurile diferit de Vasile Miriuță, băimăreanul dispus să-i ofere selecționerului maghiar Dardai orice informație despre echipa noastră. Deși n-ar fi fost, invoc o lege a lui Murphy, nici ilegal, nici imoral și nici n-ar fi îngrășat, căci fiecare procedează cum crede de cuviință, atitudinea tehnicianului de la CFR Cluj a picat rău, anapoda. A supărat, chiar a înfuriat.

La rîndu-i, “mîndru că sînt ungur”, vezi ziarul “Adevărul” de ieri, Ienei a insistat că “sînt cetățean român, născut în România și țin cu România! N-aș putea trăda vreodată România!”. A continuat cu “dacă maghiarii mi-ar solicita sprijinul, le-aș răspunde scurt cu întrebarea «Voi n-aveți specialiștii voștri, profesioniști?». Trimiteți ce spioni vreți, dar niciodată pe mine!”, astfel a vorbit, impresionant, tehnicianul intrat în legendă după a cucerit Cupa Campionilor Europeni cu Steaua în 1986.

Legat de Ienei, mi-aduc aminte că în 1992, pe cînd pregătea reprezentativa maghiară, l-am vizitat la Budapesta. Însoțit de un fotoreporter, voiam să-i iau, și i-am luat, un interviu. Profitînd de ocazie, am mers împreună la un meci amical, Honved contra nu știu cui, numai că am întîrziat și am găsit toate scaunele din tribuna oficială, vreo 30-40, ocupate pînă la ultimul. Cîțiva dintre cei așezați, între care numeroși tineri, l-au salutat pe selecționerul Ungariei, atît că unul nu s-a ridicat să-i cedeze locul!

Am crezut că nu l-au reperat, dar mă păcălisem. Ienei fusese recunoscut, dovadă că un tip cu barbă și-a anunțat vecinul, cît să-l audă ceilalți, că “a venit Jenei cu românii lui!”.

Mă aștept să-mi reproșați c-am lungit-o pentru a ajunge aici. Că n-am fost foarte explicit în ce-am intenționat să spun, să transmit. Îmi însușesc obiecțiile și, fiind de modă veche, nu mă sfiesc să închei cu Hai, băieți! Cu Hai, România!