Marchizul obosit
Pentru că în urma războiului mulți viteji se arată, numeroase voci îi reproșează lui Del Bosque, cu precădere lui, prematura eliminare a Spaniei. Numai și în parte, contestatarii au dreptate, unele dintre opțiunile tehnicianului ridicat de Juan Carlos la rangul […]
Pentru că în urma războiului mulți viteji se arată, numeroase voci îi reproșează lui Del Bosque, cu precădere lui, prematura eliminare a Spaniei. Numai și în parte, contestatarii au dreptate, unele dintre opțiunile tehnicianului ridicat de Juan Carlos la rangul de marchiz fiind greu ori chiar imposibil de înțeles. Astfel, nimeni n-a priceput de ce Del Bosque l-a lăsat acasă pe Llorente și l-a preferat în atac pe Diego Costa lui David Villa, uitat pe tușă inclusiv atunci cînd corabia roja se ducea la fund! Intervin însă în viața oricărui antrenor, inclusiv a unuia celebru, decizii pe care nici măcar el nu le poate explica. Le ia din sentimentalism ori din rutină, dar nu le și explică.
Adevărul e că n-am iubit niciodată tiki-taka, inflația de pase scurte și repetate, posesia balonului împinsă către stereotip și, mai trist, către plictis. Altora le-a plăcut, dreptul și alegerea lor, să fie sănătoși!, nu și mie, ceea ce nu mă împiedică să recunosc că stilul cu pricina a făcut legea aproape un deceniu.
A marcat o epocă, de-a lungul căreia, pe lîngă “tripla” Barcelonei din UEFA Champions League, Spania a cucerit două titluri europene și unul mondial, ultimele cu Del Bosque pe bancă.
Mai trebuie reținut și că Don Vicente, numit selecționer pe 1 iulie 2008, a ajuns în Brazilia cu un procentaj de reușită impresionant, 80 la sută, realizat din 71 de victorii, 8 egaluri și 10 eșecuri. Rari sînt antrenorii ce posedă asemenea bilanț, asemenea carieră.
L-am urmărit atent pe Del Bosque în timpul și după acest 0-2 cu Chile. L-am găsit, ca și pe majoritatea băieților săi, nedumerit și stingher, depășit de ce se întîmpla în jur. Parcă mai bătrîn decît s-ar cuveni la 63 de ani, mai obosit, mai mohorît. Chiar dacă victoriile nu uzează la fel de repede ca înfrîngerile, uzează și ele. Dincolo de acest clișeu, Marchizului îi rămîne însă uriașul merit, inconfundabil, de a se fi consumat cîștigînd. Ca atare, îl putem învinui, dar nu înainte de a-l felicita.