Teniși de Viareggio

În 1985, prezența echipei de juniori a Universității Craiova la ceea ce italienii numesc, cu justificată trufie, Torneo Mondiale di Calcio Coppa Carnevale Viareggio, a fost una plină de peripeții. Necazurile au început încă de la București, unde delegația olteană […]

În 1985, prezența echipei de juniori a Universității Craiova la ceea ce italienii numesc, cu justificată trufie, Torneo Mondiale di Calcio Coppa Carnevale Viareggio, a fost una plină de peripeții. Necazurile au început încă de la București, unde delegația olteană a întîrziat la aeroport, deși sosise la timp în Capitală și plecase la fel spre Otopeni. A avut însă ghinionul să dea peste o șosea blocată de una dintre vizitele de lucru întreprinse de Ceaușescu și a pierdut avionul!

Totodată, decolînd abia a doua zi, a ratat și festivitatea de deschidere a competiției, găzduită de frumosul orășel toscan de pe malul Mării Tireniene, urbea în care s-au născut celebrul tehnician Marcello Lippi și, v-o amintiți din filmul Sedusă și abandonată?, ravisanta actriță Stefania Sandrelli.

Ajutat de vechiul meu prieten Mircea Canțăr, care lucra pe atunci la ziarul Înainte din Bănie, iar azi conduce Cuvîntul libertății, am reconstituit participarea Craiovei la a 37-a ediție a Cupei Carnavalului, întrecere legată de sărbătoarea populară cu măști ce se organizează pe străduțele din Viareggio an de an, neîntrerupt din 1873!

Avînd în lot pe Gică Popescu, Bădiță, N. Zamfir, Săndoi și Bica dintre cei ce vor deveni cunoscuți, ca și pe Prună, Bileru, Petcu, Petrișor și Mitroi dintre puștii ce vor dispărea în anonimat, Universitatea a fost învinsă în grupă de Sampdoria (0-2) și de Fiorentina (0-3), iar cu Aberdeen a terminat nedecis, 1-1. Antrenată de Nicolae “Țîcă” Zamfir, formația alb-albastră n-a rupt gura tîrgului, însă nici nu s-a făcut de băcănie.

Timp de o săptămînă, am stat în Viareggio la pensiunea Fernando, ținută în apropierea falezei de un mexican mustăcios, gras și cu chef de vorbă. La parterul unei vile confortabile se afla sala de mese, dotată cu televizoare, iar la etajele 1 și 2 se înșirau camerele, 10-12 pe fiecare palier. Destul de strîmte, de înghesuite, dar curate și luminoase. În orice caz, apa caldă nu se oprea, cum știți bine că se întîmpla în casele noastre la vremea respectivă.

Totul a decurs normal, în firea lucrurilor, pînă în după-amiaza în care, neanunțat, a dat buzna peste noi un bărbat la 50 de ani.

S-a recomandat drept proprietarul magazinului de încălțăminte de vizavi și, cum eram numai eu și Canțăr la pensiune, ne-a explicat că unul dintre băieții noștri, un român, a luat de la el niște teniși stil adidas, numai că, grăbit, a uitat să plătească! Nu vreau să merg la poliție ori la presă, a zis omul, plătiți-mi 12.000 de lire și rămînem amici pe viață!

Seara, i-am strîns pe jucători și le-am povestit despre vizita negustorului de pantofi. Atent să nu-i jignesc, l-am rugat pe uituc să coboare pe parcursul nopții și, fără să fie văzut, pe întuneric, să lase pe masă 12.000 de lire, circa 20 de dolari, prețul tenișilor.

A doua zi dimineață am găsit la parter, în locuri diferite, suma de 36.000 de lire!