Două beri și doi cîrnați

Eram de puțină vreme la “Sportul” cînd redacția m-a trimis, în 1970 sau 1971, la un turneu de juniori la Leipzig, în Republică Democrată Germană. Au participat 10 echipe din țările socialiste, inclusiv din RPD Coreeană, iar cea a României, […]

Eram de puțină vreme la “Sportul” cînd redacția m-a trimis, în 1970 sau 1971, la un turneu de juniori la Leipzig, în Republică Democrată Germană. Au participat 10 echipe din țările socialiste, inclusiv din RPD Coreeană, iar cea a României, antrenată de regretatul Gheorghe Ola, a ocupat locul 3 după 2-1 cu Polonia în finala mică. Dacă nu greșesc, căci nici măcar anuarele FRF n-au reținut formațiile aliniate atunci, lotul i-a inclus, printre alții, pe Bölöni,  G. Sandu, Sătmăreanu II, Dobrău și Aelenei.

Eu fiind tînăr și lipsit de experiență, șefia “delegației” de ziariști de la Sportul i s-a încredințat lui Marius Popescu. Cu 10 ani mai vîrstnic, cel alintat Nea Gugu îi va dedica o carte lui Dobrin, “Fotbalul e viața mea”, care s-a bucurat în epocă de un succes deosebit. În ce mă privește, i-am purtat și-i port lui MP nu doar respect profesional, ci și recunoștință deoarece el și Dorin Tudoran au insistat pe lîngă Adrian Păunescu să mă angajeze la Flacăra, fie și la corectură, după întoarcerea din America.

Dar să revin la Leipzig. N-am idee cum a reușit MP să-i convingă pe organizatori să ne dea contravaloarea tichetelor de masă, în ideea că noi, obligați să alergăm de la un stadion la altul, n-am fi putut onora orele de masă! Deși nu le-a convenit, nemții au acceptat și ne-au făcut bogați deoarece, pe lîngă diurna din țară și mărcile de la turneu, mai primiserăm și o sumă importantă de la Deutsches Sportecho, ziarul est-berlinez înfrățit cu Sportul. Cred că aveam împreună cît pentru jumătate de Trabant, o adevărată avere!

Numai că Popescu a decis să țină el banii, pentru că “tu, puștiule, ești în stare să-i cheltuiești pe te miri ce! Rămîn la mine și îi vei primi la sfîrșit, cînd vom ieși la cumpărături”. Și, ca să economisim, a mai decis ceva, să mîncăm la restaurantul din gară, local ce se găsea, ce-i drept e drept, nu departe de hotelul în care locuiam.

Amîndoi stăpîneam cîteva limbi străine, dar habar n-aveam de germană. Nea Gugu însă, ca să dialogheze cu ospătarii, învățase dintr-un ghid de conversație “zwei Wurste und zwei Flaschen Bier”, astfel că ne-am delectat zilnic cu cîte doi
cîrnați și cu cîte două sticle de bere, același meniu la prînz și la cină! Dacă-l auzeai însă pe MP cum le cere, jurai că a ales stridii și șampanie!

La capătul a două săptămîni de suferință, i-am propus lui Nea Gugu să mergem la un restaurant pe care-l văzusem în centru și care se numea, nu voi uita niciodată, Esplanada. Inițial, s-a împotrivit, “Puștiule, ești nebun, n-am venit aici să ne batem joc de bani!”, după care însă, realizînd că voi suporta eu consumația, a cedat: “Fie, dar cu con-diția să nu te arunci!”.

Cum am intrat la Esplanada, un pub cufundat într-o lumină discretă și dominat de vocea răgușită a lui Louis Armstrong, a apărut un ospătar care, îmbrăcat în uniformă cu epoleți, părea din garda elvețiană a Vaticanului. Atît că MP, singurul autorizat să discute cu chelnerul, nu s-a înțeles neam cu acesta, de nici o culoare! După ce i-a explicat zadarnic în franceză, în engleză și în italiană, iar “ofițerul” a tot ridicat din umeri, Nea Gugu a comandat, de parcă ar fi scăpat de o povară, “zwei Wurste und zwei Flaschen Bier!”.

După care, mîhnit ca din senin, a tras concluzia: “au greșit părinții noștri că nu ne-au pus cînd trebuia profesori de germană!”.