Ce fițoși!

Flacăra mai era color, deci întîmplarea s-a petrecut în vara lui 1975 sau a lui 1976, una neobișnuit de fierbinte, tropicală. Revista era aproape gata cînd Adrian Păunescu, aflat în provincie cu Cenaclul, a început să țipe la telefon că […]

Flacăra mai era color, deci întîmplarea s-a petrecut în vara lui 1975 sau a lui 1976, una neobișnuit de fierbinte, tropicală. Revista era aproape gata cînd Adrian Păunescu, aflat în provincie cu Cenaclul, a început să țipe la telefon că numărul e slab și că are nevoie de ceva tare din industrie. “Care să înceapă pe copertă și să rupă!”. Fiind cel mai tînăr din redacție, sarcina mi-a revenit mie, cu precizarea că “textul și pozele trebuie predate pînă la ora 15!”.

Cum era vreme de stat la umbră, nu de alergat, m-am întors în birou pleoștit. I-am spus regretatului fotoreporter Gică Amuza, cu care lucram de regulă, ce și cum. Surprinzător, s-a bucurat: “Tăticu’, ai scos un porumbel de aur pe gură! Mergem la Ventilatorul, să ne împroprietărim fiecare cu cîte un aparat de-ăla gen pălărie, din care caut de-o săptămînă și nu găsesc c-a sărit lumea buluc pe ele! În cel mai rău caz, le cumpărăm!”.

Un ceas mai tîrziu, intram la Ventilatorul, unde ne așteptau, vizibil măguliți, directorul, secretarul de partid și președintele de sindicat. Era un eveniment să apari în revista lui Păunescu, cu atît mai mult pe pagina 1. Spre încîntarea noastră, în cabinetul directorului funcționau două miniventilatoare care făceau aerul respirabil și atmosfera plăcută.

Din păcate însă, reportajul scîrțîia. Nu scoteam nimic de la cei trei, așa că i-am rugat să aducă un maistru mai în vîrstă, care să explice cît de repede au transformat comuniștii maghernița moștenită de la burgheji în clădirea mîndră de azi, cu mașini moderne și, la cantină, cu 3 feluri de mîncare, melodia la modă.

Din pricină că mă lungeam, colegul mă zorea din priviri. Profitînd de pauzele din discuție, el se apropia de director și-i arăta, parcă adresîndu-i-se unui preșcolar, oglinda Hassel-blad-ului din dotare: “Înțelegeți că o să fiți în prim-plan, iar în spate să va distinge, ca fundal, banda de pe care ies frumusețile astea de aparate!”. Care bîzîiau alături și pe care Amuza le indica discret cu mîna.

Atît că maistrul, originar de lîngă Arad, avea chef de vorbă. O ținea șnur cu UTA, echipă încă la modă atunci, după ce o eliminase în 1970 pe Feyenoord, deținătoarea trofeului, din CCE! Îi pomenea pe Lereter, pe Petescu și pe Domide, repeta că Florian Dumitrescu a marcat la Rotterdam, insistența lui scoțîndu-l din pepeni pe Gică. “Gata, prea multe povești, mergem în fabrică să facem pozele cu tovarășul director și la revedere!”, i-a tăiat elanul.

Sub un soare de foc, am plecat către hala de producție, cale de vreo sută, două de metri. Am înaintat cîțiva pași cînd directorul s-a oprit și, ridicînd plasticul de pe o magaoaie de mărimea unui șifonier, cum se înșirau o grămadă de-o parte și de alta a aleii, ne-a lămurit că “acestea sînt cele mai mici ventilatoare pe care le facem!”.

“Cum cele mai mici?!, a răbufnit Gică, alea din birou de unde sînt?!”. “De la Bacău”, a sosit răspunsul, moment în care fotoreporterul a țîșnit spre poartă cu viteza unui sprinter și a ridicat vocea: “Ce tupeu pe fițoșii ăștia, mai au pretenții și la copertă!”. Și dus a fost, lăsîndu-ne, expresia chiar că se potrivea, cu ochii în soare. Stupefiați. Încremeniți.

Reportajul a apărut ziua următoare, dar fără poze și numai în interiorul revistei.