Arbitrul Păunescu

Ce voi povesti mai jos s-a întîmplat în 1978 ori în 1979. Lucram la revista Flacăra și-l aveam redactor-șef pe Adrian Păunescu, față de care, și din pricină că s-a prăpădit repede, n-am reușit să-mi plătesc decît o parte din […]

Ce voi povesti mai jos s-a întîmplat în 1978 ori în 1979. Lucram la revista Flacăra și-l aveam redactor-șef pe Adrian Păunescu, față de care, și din pricină că s-a prăpădit repede, n-am reușit să-mi plătesc decît o parte din datorii. S-a zis și se mai zice despre AP, de regulă denaturînd realitatea, că era un dictator care îi ridica statui în versuri lui Ceaușescu, dar își batjocorea și chiar își umilea subalternii. Fals, exagerat. Nu neg că era capricios și îi sărea țandăra din te miri ce, că te lăuda dimineața, iar la prînz te desființa ori invers! Mie însă, Dumnezeu să-l ierte!, mi-a făcut mult bine. Numai bine.

M-a reangajat în presă după ce, întors în țară și divorțat de o americancă, stătusem 13 luni șomer. Fără să mă fi cunoscut personal, s-a bătut pentru mine ca un leu la sugestia lui Dorin Tudoran și mi-a obținut un post de corector. Asta în ciuda faptului că în dosarul meu de cadre se preciza că, însurîndu-mă la New York, scuipasem pămîntul patriei! Ca atare, considerînd că recunoștința nu se prescrie, nu voi vorbi niciodată urît despre Adrian Păunescu. Indiferent de împrejurări, niciodată. Din păcate, a dispărut devreme și nu i-am mulțumit destul.

În 1978 ori în 1979, AP a telefonat la redacție din Breaza, unde echipa de fotbal a Cenaclului Flacăra, dintre titularii căreia Vasile Șeicaru și Victor Socaciu chiar știau cu mingea, urma s-o întîlnească pe cea a organizației UTC Prahova. Ehe, derby important, hotărîtor, pentru care Păunescu m-a rugat să găsesc o brigadă de arbitri care să nu dezamăgească.

Cum rugămințile lui erau mai degrabă ordine, m-am adresat doctorului ploieștean Emil Vlaiculescu. Fost arbitru de elită, acesta se retrăsese de pe gazon de 3-4 ani, dar în calitate de șef al arbitrilor prahoveni, de președinte al comisiei județene de profil, l-a convins pe reputatul Nicolae Cursaru, component al lotului A aflat în activitate, să meargă la Breaza. Cu Cursaru și cu doi tușieri ale căror nume nu mi le reamintesc ne-am întîlnit la Ploiești și am pornit la drum. Eu și Vlaiculescu într-o mașină, arbitrii în a doua.

Cînd ne-a văzut, Păunescu l-a salutat ceremonios pe doctor, i-a poftit pe ceilalți să se îmbrace într-o magherniță și a continuat, șușotind cu Socaciu și cu Șeicaru, să stabilească tactica de joc! Abia a început însă meciul că, după nici 10 minute, AP s-a enervat la o decizie a “centralului” și l-a invitat pe acesta să părăsească terenul! “Nea Cutare, a tunat și-a fulgerat poetul, dumneata habar n-ai de regulament și, fiind din Ploiești, ții pe față cu uteciștii de-acolo! Așa că lasă-ne, tată, du-te de unde-ai venit!”.

Convins că toate oalele s-au și spart în capul meu, am înlemnit, numai că AP s-a apropiat în fugă de noi și, surprinzător, i-a cerut lui Vlaiculescu să arbitreze dînsul. Doctorul a încercat să se scuze că nu mai are condiție fizică și nici echipament, că-l supără un picior, alea, alea, dar n-a scăpat de insistențele lui Păunescu. Care nu admitea, conform obiceiului, nici un refuz. Peste 10 minute, partida s-a reluat cu Vlaiculescu la centru, atît că, după alte 10, AP s-a enervat și pe doctor: “Ce fault, tataie, care fault, de unde fault, ai orbul găinilor?! Ia vezi-ți de bolnavii matale că m-am lămurit! Mulțumesc de oboseală, scuze și la revedere, de-acum arbitrez eu!”.

Nițel jenați, nițel amuzați, ploieștenii au făcut cale întoarsă, iar eu am căzut, firește, cel mai rău. Poetul mi-a reproșat săptămîni la rînd că i-am adus niște arbitri chitiți să-l fure!