Lacrimi pe Nil

În 2005 sau în 2006, ar trebui să-mi găsesc agenda ca să precizez anul, am făcut o croazieră de o săptămînă pe Nil. Într-o dimineață am zburat cu balonul, experiență unică în condițiile în care am survolat, urcînd pînă la […]

În 2005 sau în 2006, ar trebui să-mi găsesc agenda ca să precizez anul, am făcut o croazieră de o săptămînă pe Nil. Într-o dimineață am zburat cu balonul, experiență unică în condițiile în care am survolat, urcînd pînă la 300 de metri, mormintele de pe Valea Regilor și a Reginelor.

Inclusiv pe cel al singurei femei-faraon din istorie, Hatshepsut. Nu știți de unde s-o luați pe Hatshepsut? Ei bine, a fost fiica lui Tutmes I și, printre altele, a construit două obeliscuri de cîte 108 metri, pe care, în lipsa altor materiale, le-a îmbrăcat în aur.

Am zburat relaxat la bordul unui balon umplut cu aer cald, “combustibil” produs de un fel de aragaz montat în mijlocul nacelei. Pe margini ne-am înghesuit noi, cei 24 de pasageri împărțiți în 4 grupuri. Fără să fiu vreun curajos, nu mi-a fost frică și pentru că organizatorii excursiei mai întîi ne-au sculat cu noaptea-n cap și apoi, somnoroși cum eram, ne-au tratat cu șampanie!

Altfel, e obligatoriu ca baloanele, am numărat 10 plutind unul lîngă umărul celuilalt, să decoleze înainte de răsăritul soarelui ca să evite canicula și, stîrniți de ea, anumiți curenți potrivnici. Deși accidentele se petrec extrem de rar, un astfel de balon a luat foc în februarie 2013 lîngă Luxor. Prăbușindu-se ca un pietroi din înaltul cerului, a provocat moartea a 19 persoane.

Apropo de Luxor, vaporul s-a oprit acolo pentru a ne permite vizitarea unuia dintre numeroasele temple risipite de-a lungul fluviului sacru. Nu mă întrebați care, că nu-mi amintesc. Pe mal se înșirau ca mărgelele pe ață numeroase dughene, în care găseai bibelouri, tricouri, șepci etc., dar și băuturi răcoritoare. Pe peretele uneia dintre prăvălii am descoperit, probabil decupate dintr-o revistă, 5-6 poze de fotbaliști, înrămate cu grijă. Alături de inconfundabilul Maradona și de Roger Milla, l-am recunoscut imediat pe Gică Hagi, surprins în plin dribling, cu mingea la picior.

Cum sub fotografii nu apăreau nume, aș fi jurat că tinerii vînzători, 3 cam la 25 de ani fiecare, habar n-au cine-s vedetele din imagini. Greșit deoarece, cum am pus degetul pe fotografia cu Gică, unul dintre negustori a răspuns prompt “Haghi, Haghi”. Ca să-mi dau importanță, i-am spus că sînt român, ba și prieten cu jucătorul de pe perete. Întrucît părea să nu mă creadă, am scos celularul din buzunar, i-am arătat pe ecran numele lui Hagi și, ca să închei discuția, am format numărul, 0040724…

În momentul în care Hagi a răspuns, îți mai aduci aminte, Gică?, i-am întins telefonul tînărului. Realizînd că vorbește cu Hagi, egipteanul a bolborosit ceva pe limba lui, după care, parcă lepădîndu-se de o povară, a început să strige din ce în ce mai tare “Haghi, Haghi” și să plîngă. Nu oricum, ci în hohote. S-a oprit într-un tîrziu și a trebuit să mă lupt cu el să nu-mi pupe mîna!

Evident că am cumpărat tricoul cu Nefertiti, soția lui Amenhotep al IV-lea, la un sfert din preț, iar apa plată am primit-o cadou. O dată cu urările de bine pentru “Haghi”.