Îngeri cu schiurile
Fostul coleg de la Sportul românesc, Paul Popescu, mi-a zis că, dacă mă aflu în zonă, ar fi păcat să nu asist la concursul de sărituri cu schiurile de la Bischofshofen, ultimul din circuitul celor 4 trambuline. “E un spectacol […]
Fostul coleg de la Sportul românesc, Paul Popescu, mi-a zis că, dacă mă aflu în zonă, ar fi păcat să nu asist la concursul de sărituri cu schiurile de la Bischofshofen, ultimul din circuitul celor 4 trambuline. “E un spectacol fascinant, e o experiență unică”, m-a îndemnat Paul, care stă jumătate de an la București și jumătate la Zell am See, renumită stațiune austriacă din Alpi. Întrucît ne-am trezit tîrziu, am găsit numai bilete fără loc, cele mai ieftine, cu 30 de euro bucata. La varice, vorbind în limbaj fotbalistic. Curat ghinion pe noi, altminteri ne-am fi repezit să cumpărăm de-alea de 450 de euro, cît costa un tichet la VIP!!!
Probabil că la loje se oferea și ceva de mîncare pentru că de băut chiar nu mai era nevoie! Cînd a început concursul, să se fi strîns la poalele trambulinei, majoritatea în picioare, circa 20.000 De spectatori, firește, cei mai mulți austrieci, dar și destui străini. Am întîlnit și vreo 5-6 români. Nu exagerez, dar măcar 10.000 dintre cei prezenți abia se țineau la verticală, părînd să aibă la bord o cantitate impresionantă de alcool. Senini, fără să fie agresivi, suflau în trompete ca la balamuc,
în neștire.
Am trăit senzația că toți liceenii din oraș, ba și din întreg sudul țării, băieți și fete, numeroase fete, s-au adunat la Bischofshofen ca să se îmbete. Nu părea să-i intereseze concursul deoarece veniseră mai degrabă la o serbare cîmpenească, nu să-i admire pe săritori, ci ca să fie ei cu ele și să se distreze. Să facă garagață, caterincă. Fiecare puștan purta într-o mînă stegulețul roș-alb al Austriei și în cealaltă o cutie de bere sau, mai des, un pahar cu vin fiert. Cuvîntul de ordine era în după-amiaza aceea gluhwein, în traducere, vin fiert!
Voi avea însă ocazia să citesc că orășelul, care abia numără 9.500 de locuitori, încasează într-o zi de concurs peste un milion de euro din comerțul stradal! Pe lîngă vin, bere și crenvurști care se iau la greu din mașini anume transformate în tonete, se mai vînd en gros șepci și fulare, coifuri și mănuși, suveniruri de toate dimensiunile și de toate culorile. Evident, acest concurs de sărituri e o întrecere sportivă de anvergură, dar și un business important.
Scăpați de un control corporal riguros, ne-am strecurat printr-o mare de oameni. În final, am cucerit o poziție acceptabilă, de unde puteam zări, printre capetele vecinilor mai bine crescuți, partea de jos a trambulinei. Un metru din ea, poate nici atît. Mărturisesc că nu m-a încercat nici un fior, numai o senzație de disconfort provocată de înghesuială și de frig. În clipa în care a sărit însă primul concurent, pur și simplu am înlemnit. Am rămas fără răsuflare, uluit, văzîndu-l cum coboară din cer asemenea unui înger cu schiuri, plutind deasupra noastră ca un icar modern venind parcă din altă planetă, din altă galaxie.
Atunci l-am înțeles pe Paul, ca și pe cei care vin aici, uneori de la sute de kilometri, să-i aplaude pe acești băieți ce sfidează și înving gravitația. Ei merită cu prisosință respectul celorlalți pentru că sînt foarte curajoși, după cum cred că sînt, îmi cer iertare, și nițel nebuni, duși cu capul. Mă opresc aici, dar nu înainte de a preciza că-i dedic acest articol lui Iulian Pîtea, 16 ani, al doilea săritor român cu schiurile din istorie care a reușit calificarea la Jocurile Olimpice. Îl felicit și mă angajez să-i țin pumnii la Soci!