Pustai, un tip

Am citit cu interes, dar și cu satisfacție, interviul acordat de Cristi Pustai lui Gabi Berceanu, apărut în Gazeta printată de joi.

Tînărul coleg se poate socoti norocos că profesorul a acceptat să i se confeseze întrucît lui Pustai nu-i […]

Am citit cu interes, dar și cu satisfacție, interviul acordat de Cristi Pustai lui Gabi Berceanu, apărut în Gazeta printată de joi.

Tînărul coleg se poate socoti norocos că profesorul a acceptat să i se confeseze întrucît lui Pustai nu-i prea stă în obicei să se destăinuie. Ardeleanul căruia i se spune așa deoarece a predat, cu diplomă în regulă, ore de matematică la un liceu din Mediaș, e un tip retras. Nu din vreo frustrare ori din vreun complex, mai degrabă din modestie. Dintr-una nedeghizată, ci veritabilă, pe care șmecherii și oportuniștii o mai tratează însă drept slăbiciune, drept cusur.

Credeți-mă, i-am cunoscut aproape pe toți cei care populează lumea pestriță a balonului rotund. L-am reținut dintre ei pe Pustai, vicecampion al țării cu Pandurii, drept unul dintre cei mai sinceri locuitori ai acestei planete frumoase și nebune. Ca atare, am înțeles de ce a recunoscut deschis, pe parcursul dialogului amintit, că a preferat treningul de antrenor costumului de profesor din rațiuni materiale: “Învățămîntul românesc e slab reprezentat cînd vine vorba de partea financiară”. Nu încape îndoială că are dreptate.

Fără să fie perfect, căci nimeni nu-i perfect pe pămînt, Pustai e un bărbat fără fasoane, fără fițe, fără aere. Poate că, fiind
ardelean, a adunat un plus de seriozitate față de noi, sudiștii, născuți și crescuți sub arcul Carpaților, către Dunăre. Poate, merită discutat pe tema asta. Cert e însă că, spre deosebire de atîția alții, tehnicianul gorjenilor are maniere. Se poartă ca un tip educat, ca un intelectual, de aceea și pare uneori picat din cer, din altă galaxie.

În ciuda faptului că nu plouă cu Pustai în Liga 1, afirm că nu-i singurul. Cînd încă mai circulă prejudecata că oamenii din fotbal, cu precădere jucătorii, sînt niște troglodiți plini de bani, dar incapabili să lege două vorbe și, cu atît mai puțin, două idei, nu mă sfiesc să susțin contrariul. Adevărat, în urmă cu 3-4 decenii, cînd începeam eu gazetăria, cam așa se prezenta situația. Jucătorii, uneori și antrenorii lor, își găseau greu cuvintele pentru că le lipsea școala. De aici, și teama de a se exprima. Erau fotbalagii și gata, risipitori cu propriul talent și cu propria agoniseală.

Lucrurile s-au schimbat însă radical,iar azi e o plăcere să discuți cu unii dintre ei. S-au destupat la minte, s-au stilat. Cu siguranță că Pustai figurează în fruntea acestui  eșalon, în topul lui. Înainte de a fi orice, e un om normal, cu calități și cu defecte, cu bucurii și cu necazuri. N-a ajuns personaj și bănuiesc că nici nu-și dorește. Indiscutabil că ar vrea mai
sus, dar nu cu orice preț. Nu cu cel al compromisului și al imposturii.

În fine, n-aș băga mîna în foc că, dacă l-ar clona pe Cristi Pustai, fotbalul românesc ar depăși actualul impas și s-ar scălda în succese. Sînt însă convins că ar fi mai muncitor, mai cuviincios și mai liniștit, adică mai civilizat. Plecînd de aici, și mai competitiv. Doar că știința încă n-a rezolvat problema clonării antrenorilor. Și nici n-o va rezolva curînd.