O noapte cîştigată
Deşi nu-mi cade racheta din mînă, tenisul nu mă pasionează. Din pricina durerilor de spate, îl pot practica maximum 10-15 minute şi nu-mi place în mod deosebit nici să-l urmăresc pe viu ori la tv. Cu scuzele de rigoare, mi […]
Deşi nu-mi cade racheta din mînă, tenisul nu mă pasionează. Din pricina durerilor de spate, îl pot practica maximum 10-15 minute şi nu-mi place în mod deosebit nici să-l urmăresc pe viu ori la tv. Cu scuzele de rigoare, mi se pare plictisitor pentru că, opinie greşită?, înseamnă un exerciţiu ce parcă se repetă la infinit. Aduce cu ţăcăneala din ping pong şi, la fel de grav, e uşor de anticipat în majoritatea situaţiilor. În fond, ce aşteptări să ai de la un sport lipsit de legea ofsaidului şi care nici nu trage la poartă?!
Cu toate astea, marţi noapte la ora două m-am aşezat în faţa televizorului cu speranţa că Halep va trece şi de Cibulkova. Am sperat zadarnic. Voi reveni însă asupra desfăşurării unui „sfert” de Grand Slam înaintea căruia am schimbat nenumărate mesaje de reciprocă încurajare cu un vechi prieten stabilit în Canada. Ştefan Varga a zburat 16 ore de la Toronto la Melbourne, peste Pacific, pentru a-şi vizita sora. A ales special această perioadă ca s-o vadă şi s-o aplaude pe Simona.
Din păcate, n-a avut ce vedea. Constănţeanca a jucat slab setul de 3-6 şi execrabil pe cel de 0-6. Poate nu mă pricep ori poate sînt rău, dar din întreaga ei evoluţie. M-a impresionat o singură minge, un rever din setul 1 care a poposit lîngă încrucişarea liniilor. Superb, lovitură măiastră, ca un şut trimis în vinclu, la păianjen de la 35 de metri. La finalul partidei, trist şi stors de vlagă asemenea unui maratonist, nu i-am mai scris lui Ştefan. Nici el mie, ce să ne mai fi scris?!
Comentînd meciul la Eurosport, Virginia Ruzici şi-a ascuns cu greu nedumerirea. Sentimentul de perplexitate şi de amărăciune. Lăsa impresia că nu înţelege ce i se întîmplă lui Halep şi, totodată, ce ni se întîmplă nouă, celorlalţi, compatrioţii şi suporterii fetei de pe Litoral. Tocmai de aceea mai degrabă am reţinut ce spunea Virginia decît ce juca Simona.
În ciuda eşecului campioanei noastre, n-am inclus noaptea respectivă în categoria celor ratate. Cum am procedat şi cu dimineaţa în care, şi el de nerecunoscut, Lucian Bute a fost îngenuncheat de Jean Pascal pe ringul din Montreal. E bine să cîştigi, dar nu-i rău nici să ştii să pierzi. Inegalabilul Nicolae Iorga scria undeva, citez din memorie, că înfrîngerea e modul ideal de a învăța să învingi. Cine să-l contrazică pe unul dintre patriarhii culturii universale, istoric ajuns profesor universitar la vîrsta de 24 de ani?!
Că noi, românii, ne sculăm cu noaptea-n cap fără să avem prea multe ocazii de a ne bucura, căci triumfăm din ce în ce mai rar, constituie o poveste, destin ori hazard, asupra căreia nu insist. Dincolo de lecţia primită de la Cibulkova, remarc însă că Simona a urcat pentru întîia oară în top 10, performanţă ce părea cîndva de domeniul visului. În atare condiţii, nu-i recomandabil să faci pe moralistul şi, cu atît mai puţin, să fii nemulţumit de o noapte de marţi spre miercuri. Indicat e să-ţi reaminteşti cuvintele marelui Iorga, să stingi lumina şi să te culci.