Secretul lui Răzvan Raț

Cînd unii îl considerau la un singur pas de finalul carierei, iar alții chiar îi sugerau lui Pițurcă să renunțe definitiv la serviciile lui obosite, Răzvan Raț a dat lovitura pe neașteptate. Cu puține zile înainte de a împlini 32 […]

Cînd unii îl considerau la un singur pas de finalul carierei, iar alții chiar îi sugerau lui Pițurcă să renunțe definitiv la serviciile lui obosite, Răzvan Raț a dat lovitura pe neașteptate. Cu puține zile înainte de a împlini 32 de ani, sărbătoriți pe 26 mai, a bătut palma cu West Ham United, formație înființată în 1895 și a cărei arenă, Boleyn Ground, e situată, umor tipic englezesc!, în zona de est a Londrei! Destui au comentat ironic plecarea lui Răzvan de la Donețk, notînd că Șahtior, la care a jucat un deceniu, se distrează în fotbalul ucrainean, în vreme ce WHU a terminat ultima ediție de Premiership gîfîind și abia pe locul 10!

Atît că, replica n-a întîrziat, clasarea la jumătatea ierarhiei insulare reprezintă uneori mai mult decît o performanță obținută în răsăritul Europei. Ca dovadă, haideți să ne reamintim, sau să aflăm, că West Ham United a oferit 3 titulari “naționalei” Angliei încoronate campioană mondială pe Wembley în 1966, pe căpitanul Bobby Moore, pe Geoff Hurst și pe Martin Peters. De-a lungul timpului, au mai purtat culorile “ciocănarilor” Trevor Brooking și Paul Ince, Rio Ferdinand și Joe Cole, Carlos Tevez și Paolo di Canio, Scott Parker și Jermain Defoe, cu adevărat o distribuție de gală, răsunătoare. În consecință, Raț chiar poate fi mîndru că managerul Sam Allardyce a pus ochii pe el și a insistat să-l transfere pentru 2 ani, dar cu drept de prelungire, contra sumei de 1,5 milioane de euro pe sezon.

Interviul acordat lui Edi Apostol la Londra, găzduit în ediția tipărită a Gazetei de luni, 1 iulie, l-a prezentat pe noul fundaș stînga al lui WHU ca o oglindă. L-a surprins modest și reținut, măsurat în gesturi și în vorbe. Înainte de orice, o antivedetă care și-a propus “să-mi văd de viața mea, să ne fie bine mie și familiei. Altceva nu mă privește”. Ce pare să fie egoism e mai degrabă caracter.

Așa și-a făurit, trăgînd din greu și transpirînd abundent, un renume, conștient că numai prin muncă și prin perseverență, vai, ce cuvinte perimate!, va urca și va rămîne în vîrful piramidei, în top. Dacă pe mulți dintre coechipierii lui i-a consacrat talentul, pe Răzvan l-a ajutat seriozitatea. A mai și greșit, uneori chiar a gafat, dar numai pe gazon, niciodată dincolo de el. Concret, n-a dus de nas fotbalul pentru că a înțeles ce-i datorează. Altminteri, a mărturisit-o și în interviul menționat, n-a avut și nu are nici un alt secret în afara echilibrului, a autocontrolului, a respectului față de alții și față de sine însuși. Ceea ce înseamnă tot caracter.

Deși a strîns 89 de selecții și, dacă matematica mea e corectă, 21 de trofee, fiind dublu campion cu Rapid și de 7 ori cu Șahtior etc., n-a ajuns încă la capătul drumului. Încrederea pe care i-au arătat-o “încuiații” de englezi la o vîrstă la care noi, compatrioții lui, nu ne-am fi sfiit să-i arătăm ușa vestiarului ar trebui să-l îndîrjească, să-l ambiționeze. Personal, sînt convins că nu va dezamăgi. Vechea gardă din care face parte Răzvan Raț moare, dar moare stînd de pază, pe post de santinelă, în marginea careului de 16 metri.