Tristețea învingătorului

O lume întreagă l-a susținut și l-a încurajat pe Eric Abidal în lupta contra cancerului. Aceeași lume și-a transformat sprijinul într-o admirație fără margini descoperind că, supus unui transplant de ficat, internaționalul francez al Barcelonei a reușit să se întoarcă […]

O lume întreagă l-a susținut și l-a încurajat pe Eric Abidal în lupta contra cancerului. Aceeași lume și-a transformat sprijinul într-o admirație fără margini descoperind că, supus unui transplant de ficat, internaționalul francez al Barcelonei a reușit să se întoarcă pe teren exact 12 luni mai tîrziu, în aprilie 2013!

Tocmai pentru că Abi împlinise 33 de ani pe 11 septembrie, revenirea lui a fost comparată cu o minune și salutată în consecință. S-a scris abundent și s-a vorbit la fel despre “un mare învingător”, despre “un bărbat adevărat”, despre “un caracter unic” etc., elogiile răsplătind însă incomplet durerea, curajul și perseverența unuia care a cîștigat cel mai important meci, meciul cu viața.

Fundașul născut la Lyon a reapărut deunăzi în prim-plan în contextul în care Barça i-a refuzat prelungirea contractului. Decizia i-a împărțit pe suporteri, ba i-a și învrăjbit.  Mulți au apreciat că, din respect pentru Abi, clubul ar fi avut datoria să-l păstreze măcar un an, mai ales că unii dintre apărătorii rămași, Bartra, Adriano și chiar Pique, mai degrabă au dezamăgit.

Dimpotrivă, alții nu i-au bătut obrazul Barcelonei și pentru că îi propusese lui Abidal, variantă confirmată de însuși președintele Rosell, postul de director tehnic al școlilor ei. Anunțînd că vrea să continue cel puțin un sezon, francezul a declinat oferta.

Fără să fie ușor de judecat la București ce se petrece la Barcelona, merită totuși să încercăm. Gruparea catalană nu poate fi arătată cu degetul, părerea mea, pentru că a hotărît să se despartă de un jucător pe care l-a ajutat necondiționat pe perioada bolii și a convalescenței, dar pe care a încetat să-l mai considere apt de o înaltă performanță. Poate că timp de 2 ani Barça n-a făcut un act de caritate, un gest de compasiune, sigur însă că Abidal nu mai e cel dinaintea operației și a transplantului. Din păcate, nu mai are cum fi. Greu de bănuit că se mai ridică la nivelul pretențiilor ex-campioanei Europei.

Personal, simpatizînd cu Real Madrid, recunosc că nu mă omor după Barcelona. Nu m-a fascinat niciodată acel tiki-taka pe care, îmi cer iertare!, l-am asemuit uneori cu handbalul!  Dincolo de asta însă, cred că gruparea catalană n-a greșit spunîndu-i adio lui Abi, fie și pentru că sentimentalismul exagerat nu duce niciodată la ceva bun. În mod cert, nu duce la izbîndă.

În măsura în care Barça e de înțeles, nici Abidal, care a cucerit de două ori Champions League în tricoul blaugrana, nu trebuie ironizat. Și el merită înțeles, chiar aplaudat pentru că, în pragul a 34 de ani, nu se predă, ci caută, insistă, speră, visează.  Doar tristețea lui de idol căruia i s-a închis ușa în nas, e drept, fără să-i fi fost trîntită, are darul de a-i întrista și pe ceilalți. Pe noi toți. Viața însă, inclusiv a unui fotbalist, se cere trăită și abia apoi explicată.