Idolul mincinos

Tînăr și abia intrat în gazetărie, am însoțit în cîteva rînduri caravana Turului Ciclist al României, competiție importantă pe-a-tunci, cu distribuție și cu imagine, experiențele respective determinîndu-mă să-i îndrăgesc pe rutieri. Continuu să le păstrez și azi un respect deosebit. […]

Tînăr și abia intrat în gazetărie, am însoțit în cîteva rînduri caravana Turului Ciclist al României, competiție importantă pe-a-tunci, cu distribuție și cu imagine, experiențele respective determinîndu-mă să-i îndrăgesc pe rutieri. Continuu să le păstrez și azi un respect deosebit. Să-i consider, am mai scris asta în urmă cu aproape 4 decenii, niște ocnași care, spre deosebire de sclavii din antichitate, nu-și ispășesc condamnările trăgînd la galere, ci împingînd în pedale. M-a impresionat sportul lor prin dificultate, dar și prin generozitate. L-am comparat mereu cu o robie asumată, liber consimțită și tocmai de aceea tulburătoare.

În fine, alături de regretații maeștri ai condeiului Hristache Naum, tatăl lui Radu, Victor Bănciulescu și Valeriu Chiose, am trăit momente și etape de neuitat în spatele plutonului. Totodată, am primit lecții de jurnalism și, în egală măsură, de viață.

Gîndind așa, evident că l-am admirat și l-am iubit pe Lance Armstrong ca pe nimeni altul. Fie și numai pentru că nimeni altul n-a mai triumfat de 7 ori, ba și imperial, în Le Tour, dominînd autoritar la Grande Boucle, luînd-o în stăpînire. Iată de ce logic că mă simt trădat și dezamăgit aflînd că idolul meu a recunoscut în premieră că s-a dopat ani în șir . Că a recurs la substanțe interzise și la metode frauduloase, de la EPO la testosteron și la transfuzii sanguine. Cu alte cuvinte, că a mințit. Altfel spus, că a trișat. De fapt, că a furat. Nu o dată, nu de două ori și nici de treizeci, ci permanent, tot timpul, ediție de ediție.

Deși m-a deranjat Novak Djokovici cînd a afirmat deunăzi, pînă ca Lance să i se spovedească lui Oprah, că “Armstrong e o rușine pentru sport”, mă simt dator să-i dau dreptate campionului de tenis. Cu părere de rău, cu strîngere de inimă, dar trebuie să-i dau. Implicit, să accept că m-am închinat la cine nu trebuia și să-l cobor pe acesta de pe soclu, apoi să-i distrug statuia. Neîntîrziat, cu atît mai repede cu cît, căutînd zadarnic scuze pentru fărădelegile lui, americanul a îndrăznit să declare “n-am crezut niciodată că fac ceva greșit!”.

Bietul de el, cine să-l creadă că n-a crezut pe cel care, numai din motive de marketing?, s-a grăbit să renunțe la numele inițial de Gunderson și să-l schimbe în Armstrong, ca să devină Mister Brațputernic. Cîndva, la ora la care mărșăluia zîmbitor pe Champs-Elysees, vorbele lui că “boala m-a învățat să lupt pentru supraviețuire” și “cancerul testicular m-a transformat din competitor în luptător” ar fi smuls fluvii de lacrimi. Ar fi stîrnit duioșie, compasiune, chiar înțelegere. Nu și în prezent însă, deoarece un hoț prins trebuie pedepsit, nu iertat.

Totuși, pe lîngă regret și dezgust, cel mai mare trișor din istoria ciclismului lasă ceva în urma lui. Oricît l-am arăta cu degetul pe Lance, nu putem contesta faptul că organizația pe care el a întemeiat-o în 1997 i-a ajutat pe mulți bolnavi de cancer să se trateze, ba și să se vindece. Sute dintre aceștia au beneficiat de finanțare, de asistență medicală sau de amîndouă în cadrul Fundației Livestrong, pentru care texanul a strîns fonduri uriașe.

Din păcate însă, gloria lui Lance Armstrong a apus definitiv și el rămîne, îmi fac autocritica, o amintire urîtă.  Mai ales asta.