Dobrin uitat: un fotbal cu memorie slabă

Inaugurată în august 1996 de cel al cărui nume îl poartă, Școala de fotbal Nicolae Dobrin a descoperit, a crescut și a lansat numeroase talente. Pe terenurile din Valea Ursului, situate la ieșirea din Pitești către Rîmnicu Vîlcea, au învățat […]

Inaugurată în august 1996 de cel al cărui nume îl poartă, Școala de fotbal Nicolae Dobrin a descoperit, a crescut și a lansat numeroase talente. Pe terenurile din Valea Ursului, situate la ieșirea din Pitești către Rîmnicu Vîlcea, au învățat abecedarul balonului rotund, printre alții, Raț și Maftei, Bilașco și C. Tănasă, R. Stanca și Bălașa. Mai nou, și Ivănică, una dintre speranțele lui FC Argeș. După moartea prematură a întemeietorului ei, survenită pe 26 octombrie 2007, școala a rămas în grija Gicăi Dobrin, care s-a străduit să-i mențină prestigiul. “Nu pentru bani, am auzit-o adesea, ci în amintirea celui alături de care am trăit fericită 41 de ani. Gicu a vrut școala și mi-am propus să nu-l dezamăgesc”.

Deși a pornit de la zero într-o treabă mai degrabă bărbătească, doamna Dobrin a scos-o la capăt o vreme. A condus cu mînă fermă și cu rezultate mulțumitoare. O dată cu plecarea partenerului chinez și cu adîncirea crizei, i-a fost însă din ce în ce mai greu, ba s-a văzut silită și să-și restrîngă activitatea: a desființat recent 3 grupe de copii din 6 și a renunțat la un antrenor din 4! În măsura în care nu va apărea nimic peste noapte, și ce-ar putea să intervină?!, Școala de fotbal Nicolae Dobrin riscă să dispară. Amenințarea e reală, plutește în aer la fel cum pluteau golurile la porțile echipelor ce tremurau avîndu-l ca adversar pe Prințul din Trivale.

Sigur că în condițiile economiei de piață și ale recesiunii, fiecare se descurcă cum poate și dacă poate. Unele afaceri înfloresc, altele pier. Pe de altă parte însă, Gica Dobrin zîmbește amar cînd își aduce aminte cum se mai înghesuiau oficialii orașului și ai județului să-i promită sprijin în zilele dispariției soțului său, plînsă de o țară întreagă, ce se mai băteau aceștia cu pumnii în piept c-o vor ajuta și cît de repede și-au uitat făgăduielile! “Probabil că eu nu merit, spunea ieri, dar în memoria lui Gicu, numai și pentru ea, s-ar cuveni să mă mai întrebe ce fac, să-mi dea bună ziua. Din păcate, nu se întîmplă așa”. Trist, foarte trist, cuvintele de mai sus pot să explice și de ce fotbalul piteștean a ajuns pe butuci.