Retragerea lui Chivu

Anunțul lui Cristi Chivu că renunță la echipa națională i-a divizat pe suporteri. Unii socotesc că, deși va împlini numai 31 de ani pe 26 octombrie, acesta a ieșit din joc la timp, dacă nu cumva trebuia să iasă mai […]

Anunțul lui Cristi Chivu că renunță la echipa națională i-a divizat pe suporteri. Unii socotesc că, deși va împlini numai 31 de ani pe 26 octombrie, acesta a ieșit din joc la timp, dacă nu cumva trebuia să iasă mai repede! Judecata lor se bazează pe faptul, de necontestat, că randamentul lui Cristi a scăzut cu fiecare stagiune. Corect, stors de o competiție extrem de solicitantă ca Serie A și afectat de cîteva accidentări grave, una rezolvată printr-o complicată intervenție chirurgicală la cap, Chivu n-a mai strălucit în ultima vreme. N-a mai convins nici la Inter, nici la “națională”.

Dar inclusiv cei care consideră oportună decizia sa, ba o și salută, apreciază că s-ar fi cuvenit s-o amîne pînă după întîlnirea cu Bosnia. Întrucît partida din 3 iunie e crucială în perspectiva calificării la Euro 2012, aceiași susțin că trebuia neapărat s-o joace, că era obligat. Numai și pentru moralul “tricolorilor”, pentru starea de spirit a componenților formației ale cărei culori le-a apărat de 75 de ori și a cărei banderolă a purtat-o în 50 de meciuri. Cum n-a făcut-o, respectivii s-au grăbit să-l acuze de lașitate și de trădare, ceea ce nu e doar o exagerare, ci chiar o aberație

Mai numeroși, alții regretă însă retragerea lui. “A plecat căpitanul, am rămas cu plutonierii și cu căprarii”, nota cineva pe blogul Gazetei. La rîndu-i, Gică Popescu mergea și mai departe: “Tinerii au pierdut un exemplu!”. La acest capitol chiar nu-i de discutat deoarece Chivu a constituit permanent un model, recomandat fiind de o carieră impresionantă. Campion în Olanda și în Italia, el e singurul fotbalist român care a izbutit să cîștige ca titular Champions League în formula ei modernă, cu siguranță cea mai exigentă.

Cîntărind opiniile pro și contra Chivu, sîntem tentați să afirmăm că adevărul se află undeva la mijloc. Astfel împăcăm ambele tabere. Ca autor al recentului articol intitulat “Nedrepți cu Chivu”, cred ferm în continuare că mai multă dreptate, covîrșitor mai multă, au aceia care regretă abandonul lui Cristi. Nu, adevărul nu se află la mijloc, e de partea celor care-l înțeleg pe Chivu cînd declară cu tristețe că nu se mai simte capabil să lupte în paralel și eficient pe două fronturi. Înaintea vîrstei, oboseala și uzura își spun cuvîntul în cazul lui. Probabil că și atmosfera din jurul echipei naționale, cu Răzvan pe picior de plecare, cu Lupescu în prag de concediu etc., dar asta deschide alt subiect, de dezbătut cu un viitor prilej.

Exponențial pentru o generație pe care a și marcat-o, pe cît de talentată, pe atît de risipitoare, Chivu a reușit, din păcate, puțin din ce și-a propus. O admite el însuși cu bărbăție. Spre deosebire de alții însă, Cristi și-a făcut mereu datoria ori măcar s-a străduit și, în ciuda suspiciunilor stîrnite de absența lui de la Zenica, n-a trădat niciodată. A pus suflet și onoare. Iată de ce, prin retragerea lui, echipa României devine mai săracă într-un moment în care ex-căpitanul ei se pregătește să-și ocupe locul arvunit și meritat în istoria fotbalului nostru. Pentru că, fie și lipsită de glorie, istoria e tot istorie.