Citeşte un editorial eveniment semnat Ovidiu Ioaniţoaia despre Adrian Păunescu » Amintire cu turn şi pion

Am lucrat cu poetul ­Adrian Păunescu, mai corect spus, sub conducerea acestuia, din 1972 în 1985. Cum Flacăra devenise avangarda ziaristicii româneşti, fiind unul dintre puţinele locuri în care se scria şi despre oamenii necăjiţi, redacţia cuprindea ziarişti ce-au lăsat […]

Am lucrat cu poetul ­Adrian Păunescu, mai corect spus, sub conducerea acestuia, din 1972 în 1985. Cum Flacăra devenise avangarda ziaristicii româneşti, fiind unul dintre puţinele locuri în care se scria şi despre oamenii necăjiţi, redacţia cuprindea ziarişti ce-au lăsat semne în urma lor. Cu regretul de a-i uita pe unii, îi numesc pe Adrian ­Dohotaru şi ­Eugen Seceleanu, din păcate, ambii dispăruţi prematur, pe Dorin Tudoran şi Ilie Purcaru, pe Cornel Nistorescu şi George Arion, pe Magda Mihăilescu şi Nicolae Cristache, pe Horia Pătraşcu şi Răzvan Bărbulescu, ei înşişi ajunşi ulterior şefi de publicaţii. Oameni cu operă, alături de care Adrian Păunescu a reuşit să impună o revistă, dar şi să înte­meieze o şcoală de gazetărie. O universitate, chiar o academie.

Mai toţi însă, inclusiv subsemnatul, cu dosare proaste, cu bube. Adrian Păunescu s-a luptat să ne angajeze de parcă s-ar fi zbătut pentru propria-i cauză, pentru propriu-i destin. Am spus-o şi o repet: fără mîna de ajutor ce mi-a întins-o, ca un colac de salvare, într-un moment în care politrucii “epocii de aur” mă catalogaseră drept “duşmanul poporului”, aş fi ieşit definitiv din presă. Iată de ce, pe lîngă un deosebit respect, îi port şi o nemărginită recunoştinţă. Imprescriptibilă.

În 14 ani, am învăţat de la Adrian Păunescu cît într-o viaţă. Între altele, mi-a transmis admiraţia pentru Dobrin şi dragostea pentru Universitatea Craiova, iubirile sale niciodată trădate. Dar şi convingerea că în meseria de ziarist nu există ­amînare, totul trebuie făcut acum, imediat. ­Dacă voia un interviu sau un reportaj şi întîrziai, nu admitea nici explicaţii, nici scuze. Tip greu de mulţumit, uneori imposibil, amesteca intransigenţa unui comandant de oşti cu o duioşie de copil. Avea toane şi, în funcţie de ele, te amenda cu sînge rece ori te premia cu generozitate. Nu ezita să împartă sancţiuni, însă la fel de repede uita de ele. De fapt, nu uita. Doar mima, interpreta un rol. Înainte de a fi altceva, era un actor înnăscut.

Acum, într-un moment în care Adrian Păunescu suferă pe un pat de spital şi veştile scăpate dinspre Urgenţă nu-s liniştitoare, îndrăznesc să evoc o întîmplare comună mai degrabă hazlie și, vor zice unii, nu cea mai potrivită. Nu mă îndoiesc însă că poetului i-ar plăcea să şi-o reamintească. Sigur i-ar smulge un zîmbet, i-ar alina durerea.

Într-o seară, pe la 10, jucam şah în birou cu Victor Niţă. A nimerit peste noi şi ne-a ameninţat cu voce tunătoare că vom fi amendaţi. Observaţia că programul s-a încheiat de la ora 8 l-a enervat şi mai rău. “Băieţi, l-am auzit, greşiţi fundamental ­deoarece în profesia asta timpul muncii e tot timpul! Nu s-a inventat încă termenul în afara programului!”.

A trîntit uşa, dar s-a întors peste 5 minute la fel de vijelios. Strînseserăm piesele şi discutam altceva cînd ne-a cerut să le reaşezăm. Ne-am conformat, iar la întrebarea “cine-i la rînd?”, am răspuns că eu. “şi ce-ai fi mutat?”, la care am îngînat “cred că turnul”. Considerîndu-se priceput, a aruncat o privire scurtă peste tablă şi i s-a adresat lui Niţă: “Dacă Ovidiu mişcă turnul, tu ce faci?”. Victor s-a gîndit o clipă şi a decis că va împinge un pion. “De acord cu pionul, a comentat Adrian Păunescu, însă treaba cu turnul e o prostie, duce la mat!”. Curioşi, am aşteptat continuarea şi ea n-a întîrziat: “Pentru că Niţă ştie şah, numai Ioaniţoaia va plăti amendă!”. Pînă la sfîrşit, cum bănuiţi, n-am plătit nici eu. Pur şi simplu, poetul se alinta.

Aş fi fericit să-şi revină şi să poată parcurge aceste rînduri, pe care le închei urîndu-i să fie tare şi să învingă boala! Multă, multă sănătate!