Lacrimile lui John Terry

După ce şi-a salvat echipa printr-o intervenţie de-a dreptul uluitoare, tocmai căpitanul lui Chelsea a ratat penalty-ul care ar fi dus trofeul la Londra!

La finala Ligii Campionilor, n-am ţinut iniţial nici cu Manchester United, nici cu Chelsea. Ei, dac-ar […]

După ce şi-a salvat echipa printr-o intervenţie de-a dreptul uluitoare, tocmai căpitanul lui Chelsea a ratat penalty-ul care ar fi dus trofeul la Londra!

La finala Ligii Campionilor, n-am ţinut iniţial nici cu Manchester United, nici cu Chelsea. Ei, dac-ar fi fost vorba despre Napoli, altfel s-ar fi pus problema, dar aşa, m-am aşezat în faţa televizorului mai degrabă indiferent. Mi-a telefonat un prieten şi i-am mărturisit că nu mă interesează rezultatul. Să învingă cine-o vrea, cine s-o nimeri. Meciul m-a prins ÎnsĂ repede, m-a captivat pe parcurs, iar la sfÎrŞit chiar m-a Tulburat. Deşi Cr. Ronaldo a vrăjit mingea o repriză, invitîndu-l şi pe ghanezul Essien să-i admire virtuozitatea, înaintea tehnicii jucătorilor, altfel cizelată, m-a impresionat extraordinara înverşunare a acestora. Îndîrjirea cu care, sub o ploaie torenţială, componenţii ambelor echipe se băteau pentru fiecare balon şi pentru fiecare metru de teren. Fireşte, era fotbal, dar mai mult decît atît, era o încleştare furibundă, un război în toată regula, ca şi cînd duelul englez din Rusia (purtat de doar 10 englezi, restul de 18 fiind străini) n-ar fi încheiat o competiţie şi un sezon, ci o viaţă şi o istorie.

Deznodămîntul îl cunoaşteţi. Man. Utd. a cîştigat la penalty-uri o întîlnire pe care, cu un pic de noroc, la fel de bine o putea cîştiga şi Chelsea. Mai exact, dacă şuturile lui Drogba şi Lampard n-ar fi lovit barele porţii adverse. Corect e să ne reamintim însă şi că, pe durata prelungirilor, fundaşul central John Terry l-a salvat pe Cech în chip miraculos. A respins cu fruntea, parcă desprinzîndu-şi capul de corp, reluarea lui Giggs care se ducea în plasă. AŞADAR, ConsemnÎndu-se 1-1 după 120 de minute, s-a ajuns la loviturile de departajare. Întrucît ratase tocmai magicianul Ronaldo, şansa părea să-i surîdă trupei lui Abramovici. Venise rîndul lui Terry şi, în cazul în care el înscria, cupa de campioni ai Europei lua drumul Londrei. Incredibil însă, căpitanul lui Chelsea a alunecat în momentul execuţiei şi a tras în bară! Cum Van der Sar va reuşi să blocheze imediat anemicul şut al lui Anelka, Platini Îi va ÎnmÎna trofeul lui Ferdinand, nu lui Terry, ca încă o dovadă că, pînă să răsplătească meritele, fotbalul contabilizează golurile şi, în funcţie de numărul lor, le împarte unora bucurie şi altora tristeţe. Secvenţele din finalul transmisiei, cu Sir Bobby Charlton, unul dintre nemuritorii lui United, aşteptînd impasibil în ploaie să-i conducă pe “diavolii roşii” la tribuna oficială, dar şi cu Terry plîngînd în neştire, m-au răscolit mai tare decît tot ce văzusem pînă atunci. Deşi nu vreau să patetizez, mai ales drama lui Terry m-a însoţit pînă tîrziu în noapte. Fundaşul cu cel mai mare salariu din lume, aproape 20.000 de euro pe zi , nu-şi putea stăpîni deloc lacrimile. Meciul se terminase demult Şi el continua sĂ plÎngĂ ca un copil. Pentru a schimba ultimele impresii, amicul m-a sunat din nou, însă nu i-am mai răspuns. Ce să-i fi spus, că disperarea lui John Terry mă transformase în suporterul lui Chelsea?