Nimeni la preluare

Inter Milano şi canţoneta neputinţei

La început i s-a spus „La Beneamata”, cu afecţiunea rezervată divelor (La Loren, La Cardinale, La Tebaldi). Acum i se strigă din manşetele ziarelor: „Ma non ti vergogni?”. Drumul de la adoraţie la bătutul obrazului e lung şi plin de cioburi în care îţi tai călcâiele. Internazionale Milano se găseşte în plin pelerinaj al umilinţei şi schimbă. Schimbă întruna. Antrenor, patron, consiliu de administraţie, politică de transferuri. Rezultatul? Praf şi pulbere. Adică declaraţii de susţinere care maschează scepticismul, promisiuni pe care realitatea le face ţăndări şi o exasperare care se întinde ca pecinginea peste public. Cel care se pregăteşte de răstignire acum e Frank de Boer, după ce, de la Mourinho încoace, nimeni n-a mai găsit cheia care descuie sipetul. Rând pe rând, Leonardo, Gasperini, Ranieri, Stramaccioni, Mazzari sau Mancini au pornit la drum cu încredere şi au sfârşit în lehamite şi scrum. Ce arată asta? Nu că Inter ar sta sub vreun blestem, ca Benfica de după Béla Guttmann, ci că pur şi simplu explicaţia eşecului trebuie căutată în altă parte.

Ai lideri, ai rezultate  
E simplu şi de domeniul evidenţei. Inter a produs fotbal şi rezultate câtă vreme a avut o marcă a autorităţii pe teren. O mână de fier, indiferent dacă a ambalat-o în mănuşa de catifea sau a lăsat-o la vedere. Nicăieri pe lume competenţa (acolo unde există) nu rezolvă lucrurile dacă în spatele ei nu se află o formă de autoritate. Uneori autoritatea emană din prestigiul unui om, alteori se degajă din cuvintele sloganului „În faţa mea nu suflă nimeni”. Singurul care suflă acum peste fotbalul lui Inter e vântul semănat de câţiva ani pentru a se culege bob cu bob fiecare recoltă de furtună. Şi, ştim bine, n-a fost mereu aşa. Helenio Herrera, cu doctoratul lui în arta de-a învinge cu 1-0, şi-a delegat autoritatea pe teren lui Giacinto Facchetti, fotbalist care n-a ştiut altă echipă în afară de cea care fusese cândva „La Beneamata”. Transferul de autoritate şi-a arătat roadele: patru titluri naţionale, o Cupă a Italiei, două Cupe ale Campionilor Europeni şi două Cupe Intercontinentale. Următorul pilon de autoritate a fost plantat pe teren în anii 1980, când a apărut, cu piept bombat şi sprâncene groase, Giuseppe Bergomi, alias Lo Zio, adică „Unchiul”, omul unei singure vocaţii şi echipe. Urmarea s-a văzut tot în vitrină, unde şi-au făcut loc trei Cupe UEFA, pentru ca în 1982 Italia să devină campioană mondială. A plecat Bergomi şi în locul lui a venit Javier Zanetti, tractorul argentinian care a arat partea dreaptă a terenului până când a scos din brazdă cinci campionate, patru Cupe şi o Ligă a Campionilor.

Cine-i şeful? Există aşa ceva?
Pe 10 august 2014, când a jucat ultimul meci (Inter-Lazio 4-1), petrecut de lacrimile proprii şi de ale publicului, Zanetti era mult mai italian decât jucătorii cu buletin de Cizmă ai lui Inter. Numai că autoritatea lui, mai blândă decât a lui Facchetti şi a lui Bergomi, trebuia transmisă urmaşului. Ca un sceptru regal. Sau ca un băţ de ştafetă, fiindcă de fapt o parte din sensul sportului e continuitatea. Ei bine, aici e aici! A alergat cineva în urma lui Zanetti? A fost cineva la preluare? Nimeni. Inter are de toate, în afară de un lider pe teren. La întrebarea „Cine e şeful?”, niciun om serios nu-i poate numi pe Medel, Felipe Melo, Biabiany sau Nagatomo. Inter de azi are câţiva jucători buni, alţi câţiva bunicei, cinci-şase mediocrităţi şi două-trei enigme. Dar liderul lipseşte. Vocea clară a omului care strânge oastea în jurul lui nu există. Alte echipe îşi pot permite să joace fără un lider marcant (poate şi fiindcă au trei-patru oameni care pot să-şi asume ipostaza). Inter nu e în situaţia asta. Iar până nu va redescoperi logica şi rostul liderului, ziarele o vor întreba, de fiecare dată mai acru, dacă nu-i e ruşine.