Pe tobogan

România olimpică din 2016: o invitaţie la tristeţe şi scepticism

Orgoliul sapă şănţuleţe pe frunţile sportivelor. Iar şănţuleţele pot deveni brazde, chiar şi atunci când miza e onorifică. După ce Simona Halep a decis că fâlfâirii drapelului merită să i se răspundă tot cu o fâlfâire, meciul preolimpic intern al delegaţiei române s-a jucat între Cătălina Ponor şi Cristina Neagu. A câştigat Ponor fiindcă la Jocurile Olimpice individul primează în faţa echipei. O fi Dream Teamul din 1992 formidabil, o fi nu ştiu care ştafetă australiană de nataţie colosală, dar de cele mai multe ori sportivii care urcă în mitologie o fac singuri. Redgrave, Spitz, Comăneci, Alekseev, Manoliu, Gross, Bubka sau Kratochvilova au suit pe podium pe puterile lor, chit că fiecare a ajuns la Jocuri încolonat sub culorile unui drapel.

Drapel, din nou drapel. Ocupată să dezbată dacă nu cumva Neagu e la ora asta mai bună decât Ponor (şi e, nimic de zis), lumea a observat doar cu jumătate de gură că problema nu e purtătorul de drapel, ci sărăcia din urma lui. Or, după suspendarea în bloc a caiaciştilor şi după celelalte suspendări individuale, cu sau fără Meldonium, România riscă o subperformanţă inferioară chiar şi celei de la Londra.

La Rio de Janeiro ne vom prezenta diluat şi sfios, chiar dacă declaraţiile de la plecare vor părea încinse de jarul speranţei. Logoul delegaţiei olimpice ar putea deveni toboganul, mai ales prin raportare la Jocurile de acum trei decenii şi ceva, când România ţinea steagul (mă rog, drapelul) sus şi propunea campioni cu deschidere spre legendă. Da, erau alte vremuri. Da, se trăia în dogoarea Războiului Rece. Da, România a profitat de boicotul nord-american din 1980 şi de cel est-european (minus Iugoslavia) din 1984. Însă când te uiţi pe clasamentele medaliilor de aur îţi vine să te freci la ochi: locul 7 la Moscova, locul 2 la Los Angeles.

Cu toate acestea, lucrul care întristează chiar mai mult decât perspectiva unei contabilităţi olimpice debile e deficitul de sportivi mitologizabili. Va răsări vreo stea românească pe cerul olimpic din Brazilia? E destul de greu de crezut, mai ales că şi linia de asamblare a gimnasticii, pe care multă lume se încăpăţânează s-o plaseze încă printre sporturi, dă rateuri şi nu mai produce în ritmul de altădată.

Cine deschide anuarele olimpice găseşte nume sonore, de la Leon Rotman la Ivan Patzaichin, de la Nicolae Linca la Laura Badea şi de la Camelia Potec la Paula Ivan. Iar Jocurile sunt, cu toate hibele, mizeriile şi dedesubturile lor farmacologice, arena în care bravura, talentul, şansa şi inspiraţia sunt chemate să producă legende. Dacă ne uităm la delegaţia olimpică a României, în cine ar trebui să ne punem nădejdile? Cunoaştem, important e să participi. Dar e la fel de important să nu participi oricum. z