Graţiere şi dizgraţiere
În spiritul toleranţei balcanice faţă de corupţie, Hristo Stoicikov s-a declarat solidar cu Gică Popescu
În spaniola lui mirosind a parfum de trandafiri, un amestec de Burgos şi Burgas, Hristo Stoicikov şi-a anunţat prezenţa la Bucureşti ca să protesteze […]
În spiritul toleranţei balcanice faţă de corupţie, Hristo Stoicikov s-a declarat solidar cu Gică Popescu
În spaniola lui mirosind a parfum de trandafiri, un amestec de Burgos şi Burgas, Hristo Stoicikov şi-a anunţat prezenţa la Bucureşti ca să protesteze împotriva condamnării lui Gică Popescu. Şi, fireşte, ca să-i înlesnească graţierea. În voce i se ascunde un subton ameninţător, de punere la colţ a celor care nu pricep că performanţa, în sport sau în alte domenii, te scuteşte de respectarea legii.
Stoicikov, go home!
Acum Stoicikov e în America, dar n-ar fi rău să-i facem loc pe agendă, căci va veni, va lua atitudine şi va cere oprirea mascaradei. Stoicikov nu e primul fost sportiv de clasă care compromite pe gură ce-a făcut bun cu alte părţi ale corpului. Ilie Năstase îi seamănă întristător de mult şi nu arată nici acum, după atîţia ani de cădere şi recădere în ridicol, că poate ieşi din ofsaidul în care-l împing propriile vorbe. „E sinistru la închisoare. Nimeni n-ar trebui să se ducă acolo”, declară Năstase. Cuvinte în care gîlgîie compasiunea şi care ar fi valabile doar după ce rostitorul lor ar spune, cu aceeaşi siguranţă de sine: „E urît şi ilegal să furi, să falsifici sau să speli bani. Nimeni n-ar trebui să facă asta.”
Apărarea Mămăliciko
Ce argumente aduce Stoicikov în favoarea graţierii? Notorietatea, comparaţia favorabilă şi beneficiul pentru ţară. Sînt ele suficiente? Nici vorbă. Tustrele se prezintă atît de străveziu încît nu ating nici măcar pragul de jos al sofismului, plasîndu-se mai degrabă în zona escrocheriei sentimentale.
Argumentul notorietăţii îl dezvăluie pe Stoicikov ca pasionat al lecturii şi consumator frenetic de „Ferma animalelor”, cartea-cult în care apare formula „Toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele”. Pledoaria lui e pe cît de simplă, pe atît de fracturată logic: Popescu are merite, Popescu e celebru, Popescu a făcut imagine României, ergo Popescu trebuie graţiat, eventual cu prezentare de scuze publice şi despăgubiri. (A se observa că Hristo Stoicikov nu suflă o vorbă despre ceilalţi şapte condamnaţi în Dosarul Transferurilor!) Acţiunea pe baza unui asemenea raţionament ar da brînci justiţiei în fundătură şi ar deschide calea bunului plac, relativizării şi haosului. Ar însemna că Radu Beligan, Viorica Cortez, Alexandru Tomescu, Horia Colibăşanu, Radu Lupu şi alţi români meritorii şi celebri pot să tragă cu pistolul-mitralieră în trecători, să organizeze orgii pedofile, să întocmească acte false, să vîndă secrete de stat, să delapideze şi în general să facă orice, fiindcă vor fi în permanenţă ocrotiţi de pavăza notorietăţii.
Argumentul comparaţiei favorabile se arată la fel de nevolnic, chiar dacă a fost îngînat laolaltă de politicieni, oameni de pe stradă şi mandarini mediatici. El sună după cum urmează: „Pe lîngă ce-a făcut X, vina lui Popescu e fleac. Păi, dacă pe el îl închidem pentru atîta lucru, cu un ucigaş de copii ce-ar trebui să facem?”. Unii oferă, e-adevărat, răspunsul cuvenit: ar trebui să-i dăm o pedeapsă mult, mult, mult mai grea. Alţii, printre care şi Stoicikov, pledează pentru anularea vinovăţiei în temeiul propriei (pretinse) subţirimi. Altfel spus, dacă un om ucide trei semeni şi e condamnat, un altul care doar îşi violează vecina sau nepoata poate fi pus bine mersi în libertate.
Patriotism sau oportunism?
Argumentul beneficiului pentru ţară îl transformă pe Gică Popescu în patriot încă din şcoala primară sau poate chiar mai devreme, cînd a descoperit plăcerea de-a da cu piciorul în minge. De aici pînă la a preschimba graţierea în cauză naţională pasul e mic şi uşor de făcut – drept dovadă, îl face şi premierul, cu solidaritatea complice a frauduloşilor. Discursul lui Stoicikov, şi nu doar al lui, sună de fapt a reproş la adresa celor care contestă postura sacrificială a celebrităţilor de calibrul lui Popescu, care, nu-i aşa?, „s-au jertfit”, „au dat totul” şi „au făcut enorm pentru România”. Să fiu iertat, dar ce-au făcut aceşti oameni a fost în primul rînd pentru ei şi pentru familia lor.
Prestigiul ţării e un simplu derivat al prestigiului individual, nimic altceva. Iar prestigiul individual e, în acest caz, fructificarea lucrativă a unei plăceri la îndemîna tuturor copiilor sănătoşi, unde elementul de diferenţiere e talentul. Apropo, de cîte ori aţi auzit-o pe Antoaneta Ralian spunînd că a tradus peste o sută douăzeci de cărţi „pentru ţară”? De cîte ori i-aţi văzut pe Marcel Iureş, pe Cristian Mandeal sau pe neurochirurgul Sergiu Stoica invocînd „cîştigul şi imaginea României” în orizontul propriilor împliniri profesionale? I-aţi surprins vreodată pe dispăruţii Ascanio Damian, Alexandru Pesamosca, Horia Bernea, Irina Nicolau sau Dan Setlacek împăunîndu-se cu merite şi cerînd statui – fie ele şi din cuvinte – pentru sutele, dacă nu miile, de lucruri nobile pe care le-au lăsat în urmă? N-au făcut-o. Şi nici nu ţin minte să fi solicitat vreun hotel cu titlu compensatoriu.
Solidaritate cu forţa nu se poate!
Vreau să cred că, departe de a-l bucura, intenţia exprimată de Stoicikov îl va înnegura şi mîhni pe Gică Popescu. El şi-a recuperat deja o parte din preţuirea pierdută prin scrisoarea în care a anunţat că nu doreşte să fie graţiat, ci lăsat să ispăşească. Indiferent dacă gestul a fost făcut din proprie iniţiativă sau la sfatul (de data asta bun al) cuiva, el îl onorează. Departe de ochiul public, Popescu va avea nu doar de regretat intrarea într-un anturaj care i-a înnămolit demnitatea, ci şi de văzut dacă există vreo modalitate de a-şi da din nou întîlnire cu ea. Iar aici, în misiunea aceasta delicată, în drumul acesta prin infernul propriei vinovăţii, prezenţa unui Hristo Stoicikov nu poate decît să dăuneze
Anticorupţia trece Dunărea
De ce? Nu din cauza comportamentului grobian şi ţîfnos al lui Stoicikov. Ci fiindcă Stoicikov nu vine dintr-un spaţiu aseptic, de filiaţie scandinavă, de pildă, în care indicele de coruptibilitate tinde către zero. El nu se prezintă ca ambasador al unui tărîm auroral, unde vieţuiesc creaturi feciorelnice. Fotbalul bulgar are faima unui bastion mafiot marcat de coduri gangstereşti. „Patronii echipelor întreţin raporturi directe sau indirecte cu crima organizată şi folosesc fotbalul pentru spălare de bani”, se poate citi într-un document publicat pe Wikileaks care-i pomeneşte pe Todor Batkov, Grişa Gancev şi Vasil Krumov Bojkov în cazuri legate de crimă, extorcare de fonduri şi trafic de arme. Există, fireşte, şi cazuri în care anchetele justiţiei bulgare n-au fost blocate, iar vinovaţii şi-au primit pedeapsa în ciuda celebrităţii lor şi a faptului că „au adus prestigiu”. Lui Hristo Stoicikov i se poate aminti aici de nimeni altul decît fostul său coleg de naţională Iordan Lecikov, condamnat la doi ani de închisoare pentru gestiune defectuoasă şi abuz de putere din postura de primar al Slivenului.
Omul, opera, organul
Hristo Stoicikov are un singur argument întemeiat pentru o vizită la Bucureşti: apropierea afectivă de Gică Popescu. Stilistica prieteniei îi conferă dreptul – dacă nu cumva îl obligă de-a binelea – să exprime un punct de vedere public. Dacă însă Stoicikov speră cu adevărat că solicitarea lui va avea efect, atunci se cheamă că fuge de realitate la fel cum evada pe vremuri din marcajul adversarilor.
Cu un an în urmă, o figură publică pînă atunci simpatizată a cerut să aibă statut de exceptat. E vorba de Alexandru Arşinel, care a driblat lista de aşteptare a bolnavilor în nevoie de transplant renal. Conştiinţa nu e organ, cum e rinichiul, dar crampele ei pot fi uneori la fel de dureroase. Iată de ce mi-ar plăcea să cred că Gică Popescu îşi va îndemna prietenul bulgar să se abţină de la a-i face deservicii. Fiindcă aici nu mai e vorba de insultarea unor ziarişti sau de lovirea unui automobil parcat regulamentar (cazul Desilava Pehlivanceva), ci pur şi simplu de obţinerea efectului invers celui scontat. Asta fiindcă linia care desparte graţierea de dizgraţiere e afurisit de subţire.