Pasul următor

Să trecem de la liric la epic, ca să evităm dramaticul

„Aşa e fotbalul”, a spus Bogdan Stancu vineri noaptea. A făcut-o cu un zâmbet trist, de om care înţelege subtilităţile şi neprevăzutul vieţii. Şi s-a repliat într-un soi de blazare domoală din secunda când a văzut microfonul. A stat cuminte, a ascultat întrebările şi a răspuns politicos.

Multă lume l-a căinat, cu empatia cuvenită celor manieraţi şi potoliţi: bietul băiat, uite că are totuşi resurse pentru interviu la capătul unui meci atât de chinuitor. Să fiu iertat, dar nu subscriu. O fi fotbalul aşa, dar poate fi şi altfel. Ba chiar e de dorit să fie.

Aş fi preferat un Bogdan Stancu iritat, scuturat de nervi şi înlăcrimat după meci. Un om care să-şi muşte pumnii şi să-i dea peste mână reporterului. Un om pârjolit de amintirea ratărilor, nu sedat de golul din penalty.

Mi-aş fi dorit nişte vorbe usturoiate, o înjurătură, o scăpare de sub control, ceva scandalos, care să destrame picoteala CNA-ului. Şi aş fi vrut aşa ceva din partea tuturor. Aş fi vrut revoltă, scrâşnete şi ieşiri din conturul protocolului.

„Am făcut o figură onorabilă”, „am lăsat o impresie bună” şi „nu ne-am făcut de râs” sunt platitudini care toacă nervii. Nimic altceva. Un turneu final nu e un concurs de căzături de pe cai frumoşi sau urâţi. Nu. La un turneu final, mai ales într-o grupă ca a României, trebuie să trăieşti cum a spus Ivan Zamorrano că trăia când i se cânta imnul: cu sângele în ochi.

Când colo, aud deja tenori ai circumspecţiei care îngână aria meciului egal cu Elveţia şi subînţeleg victoria cu Albania. Rog să li se taie urgent microfoanele. Rog să nu mai fie lăsaţi să murmure, răpuşi de boala minimei rezistenţe, „ar fi bun şi un punct”. Nu, n-ar fi. Ştim bine ce facem când suntem siliţi să învingem în ultimul meci.

Mai ştim şi prostul obicei de a ne calcula şansele în funcţie de rezultatele altora, pentru ca apoi, când ne trezim evacuaţi, să fabricăm scenarii conspiraţioniste în care facem figură de victimă.

Elveţia trebuie luată la joc şi învinsă. Am văzut-o şi aţi văzut-o cu Albania. Nu e o echipă slabă, dar nici vreun uragan. Are câţiva jucători cumsecade, e riguroasă, arată hărnicia tuturor trăitorilor din ţara cu pricina. Însă e sub Franţa prinsă în ziua ei cea mai slabă şi nu trebuie lăsată să se înfiinţeze la conducerea jocului.

Sintetic spus, miercuri România are de rezolvat şarada genurilor literare. Ea trebuie să treacă de la liric la epic spre a evita dramaticul. Asta presupune limpezirea privirii şi lepădarea de filozofia meschină a egalului care ne ţine în viaţă. Naţionala se cere hrănită cu voie bună, jăratic şi o idee simplă: dacă te trezeşti cu mingea în bocanc la trei metri de poartă, e de datoria ta să marchezi. Aşa e fotbalul. Sau, mă rog, şi aşa.