Peţitorii

Să dilatăm minutul dinaintea minutului 1 al finalei Ligii. Avem de ce

Au păşit pe teren ţinând Cupa de toartele acelea ca urechile unui elefant de metal. Distinşi, zâmbitori, eleganţi. Au arătat-o lumii, şi-au jucat rolul şi s-au retras. Nu se ştie dacă publicul a avut ochi şi răbdare pentru ei. Mai degrabă nu. Când ştii ce urmează, nu prea îţi arde de ritualuri, ambasade simbolice şi cântece la microfon. Te aşteaptă Godin şi Ramos, Gabi şi Casemiro, Bale şi Torres.

Coregrafia preliminară e doar o testare a nervilor. Alicia Keys cântă splendid, dar nu în avanpremieră la Modrić şi Juanfran. Şi nu, n-ai bătut atâta drum şi nu ţi-ai jupuit atâta timp plămânii pentru Andrea Bocelli, oricât de mult i-ar urca vocea. Ai venit pentru încleştare, pentru plimbările de ghepard ale lui Simeone şi aplauzele lui Zidane ca nişte susţinătoare ale efortului de voinţă. Ai venit pentru basmul fotbalului, pentru încleştare, pentru succes şi pentru nevoia de a-ţi găsi ecouri în identitatea idolilor.

Şi totuşi, în secundele lor pe scena finalei, Franco Baresi şi Javier Zanetti au apucat să-şi spună păsul, fără lacrimi şi cuvinte. Apariţia lor s-a tradus, pentru cine a mai avut un sfert de iris la dispoziţie, într-un îndemn: „Trezeşte-te, oraş al Scalei şi al Domului! Hopa sus, urmaşi ai neamului Sforza şi vecini ai Pinacotecii Ambrogiene!”.

Cine a sfâşiat vălul protocolului a desluşit, fără îndoială, decepţia care i-a unit pe cei doi foşti fundaşi de la AC Milan şi Inter. Real şi Atletico n-au făcut decât să pună doi-trei grunji de sare pe rănile fotbalului lombard. Asta ca şi cum n-ar fi fost suficient că, la vreo 150 de kilometri de Milano, Juventus înşiră titluri şi îşi calculează handicapul pentru sezonul viitor, spre a face întrecerea cât de cât interesantă.

Real-Atletico pe Stadio San Siro/Meazza a fost o întâmplare cu tâlc involuntar. Madridul a trecut peste Milano în statistica finalelor de Cupa/Liga Campionilor, dar asta nu e tot. Nu se mai ştie de când a fost San Siro/Meazza atât de plin la un meci de fotbal din campionat, indiferent pe cine a găzduit. Mai mult. În ultima etapă din Serie A, Milanul unui Brocchi perfect neputincios a pierdut acasă cu 3-1 în faţa Romei. Interul de locul 4 al unui Mancini fără scânteie a pierdut tot cu 3-1 la Sassuolo, după un meci în dorul lelii.

Asta în timp ce Real şi Atletico au tot bătut în campionat, aşteptând inutil entorsa Barcelonei. Finala de la Milano n-a fost doar despre Real, Atletico şi Madrid. A fost şi despre Inter, AC Milan şi Milano. Îmbrăcaţi în titluri, glorie şi amintiri, Baresi şi Zanetti au peţit fotbalul pentru echipele lor care par astăzi nişte stafii mofluze. Cei doi au asigurat prefaţa unei finale castiliene, dar au părut să invoce, prin fiecare gest, zeii cândva orgolioşi ai fotbalului lombard, adânciţi astăzi într-un somn căruia nu i se poate şti sfârşitul.